Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală

Acest text a fost inspirat şi provocat de volumul colectiv Cum (să) îmbătrînim?, coordonat de Marina Dumitrescu şi apărut recent la Editura Baroque Books & Arts.

„Se zice că la bătrîneţe primele lucruri care te trădează sînt picioarele şi vederea. Nu-i adevărat. Primul lucru care-ncepe să scîrţîie e parcarea laterală“, scria Kurt Vonnegut. Asta dacă reuşeşti să ajungi la maşină, aş adăuga. Şi numai dacă-i vorba de parcarea laterală şi nu de cea paralelă, cum a transpus în română traducătoarea, iar cele două corectoare n-au sesizat pericolul unei asemenea situaţii şi nici n-a apărut vreun redactor dispus să le arate doamnelor cum se bagă-n marşarier. În plus, e indispensabilă convingerea că-i maşina ta şi nu a unui tînăr cu glugă, caz în care băiatul te poate cotonogi zdravăn, apoi vei fi săltat de poliţişti şi dus la azil. Dacă pornesc să ţi se înmoaie genunchii, ţi se înrăutăţeşte vederea şi pentru aproape, şi pentru distanţă, şi parchezi cu graţie lovind automobilul din faţă, pe ăla din spate şi-n final gărduleţul, e timpul să-ţi comanzi un sicriu, chiar dacă vrei să fii incinerat, un sicriu ţinut în hol ca să plîngă rudele în fiecare zi cînd îşi zdrelesc degetele de la picioare de marginea lui inferioară – să nu uiţi să comanzi un coşciug cu muchii tăioase – îţi va fi de-un apreciabil ajutor.

Îmbătrîneşte cu demnitate!

Opinia mea este că trebuie să îmbătrînim frumos, cu demnitate, într-o debara. Am putea lua startul prin a înfăptui cît mai multe exerciţii fizice cînd ni se dă voie să ieşim pe-afară, cu ganterele-n mîini, pe stradă, pe urmă trecem la o dietă bazată pe usturoi şi lămîie, renunţăm să mai schimbăm cu ceilalţi mai mult de două fraze pe săptămînă, în scris şi nu mai lungi de-un rînd, ne facem zilnic pedichiura, manichiura, ne-apucăm să purtăm perucă liliachie, ne dăm pe sîni cu unsoare, după metoda celui mai mare director-filozof român, citim mult, ascultăm numai muzică clasică, dar la un volum atît de mic încît să fim nevoiţi să stăm cu urechea lipită de singura boxă disponibilă pentru noi, una concavă. În privinţa cititului, recomand cărţi motivaţionale încărcate de optimism, cum ar fi Finding meaning in the experience of dementia de Elisabeth Mackinley. Aici vom da peste lucruri minunate şi necunoscute, precum paginile unde se vorbeşte despre înţelepciunea pe care-o dobîndim odată cu demenţa senilă, în pofida opiniilor incorecte politic ce susţin viceversa. Elisabeth predă ştiinţele sociale la Universitatea din Queensland, deci e o autoritate de necontestat în materia asta şi-n toate materiile, ceea ce-a motivat-o să scrie şi Dimensiunile spirituale ale îmbătrînirii, volum care ne redă voioşia din tinereţe, însă la cub, conform vîrstei.

Sigur că aşa-i nimerit să trecem prin bătrîneţe pentru a ajunge cît mai repede în Rai, spiritualizaţi şi demni, cum ziceam puţin mai sus şi, cu acest ţel vrednic în inimă şi minte, propun să ne comandăm pamperşi cu buline, iar a doua zi să ne scriem pe îndelete testamentul. (În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.) Revenind la testament, aş opta pentru compunerea lui pe hîrtie, colile A4 îngălbenite sînt mai imperative. Preconizez ca lucrarea să mulţumească pe toată lumea după ce dispari în pămînt sau în cuptor, spiritualitatea dobîndită odată cu anii şi care ni se citeşte-n cataractă ne va îndemna să lăsăm tot ce-avem bisericii, mai precis Catedralei Mîntuirii Neamului, numai în acest fel se vor mîntui atît el, cît şi ea, cu ajutorul milioanelor de testamente. Lucrurile de prisos catedralei se aruncă. E vorba de CD-uri, viniluri, mp3-uri, casete, benzi de magnetofon, aparatură electronică, creioane, dicţionare şi volume de literatură, nu scrieţi cu limbă de moarte să se arunce carte cu carte, ci specificaţi să se azvîrle biblioteca cu totul, de la balcon, se cîştigă timp preţios pentru familie şi pentru vecinii sosiţi să vadă ce pot lua. În ce priveşte economiile de-o viaţă, lăsaţi-le tot bisericii, gîndiţi-vă că aproape patru mii de lei, cît aţi ascuns în răcitor, pot fi de-un folos decisiv pentru construirea unui altar nou, poleit cu aur. Maşina o poate primi copilul, exact aşa cum e, nefolosită de ani de zile, cu pragurile ruginite, dar cu o inedită cutie automată de viteze (intră direct în treapta a treia). Să ia soţia apartamentul, mai ales că-i pe numele ei. Mobila. Din placaj, maronie, imitînd la perfecţie stilul baroc, se va duce la copiii străzii – în felul acesta nevasta va rămîne cu casa goală şi asta o va scoate din minţi, ceea ce-i util. Util pentru copil, deoarece va fi obligat să-şi cumpere căşti construite special ca să fie vîrîte adînc în canalele auditive şi astfel nu va mai auzi urletele de bucurie ale mamei, în schimb va surzi de timpuriu – asta îl va face să vă ţină minte, şi nu diferitele lucruri pe care le aţi făcut pentru el de a lungul timpului, în anumite zile, cum ar fi ziua cînd i aţi cumpărat cu dragoste o puşcă-mitralieră din plastic negru, cadou de Paşte. V-aţi luptat pentru ea cu cei de la coadă, n-au înţeles importanţa momentului, şi era neapărat necesar să săriţi peste rînd, să fiţi primul, aşa că aţi ajuns acasă plin de sînge şi cu trăgaciul puştii rupt în încăierare. Telefonul mobil, la gunoi ori la Muzeul Ţăranului, depinde de cît de cunoscut aţi fost în timpul vieţii, lucru pe care-l va decide notarul.

Stricaţi televizorul cînd veţi simţi că nu mai aveţi de trăit decît zece minute, sfîşiaţi-vă toate hainele ca să nu le poarte următorul bărbat din viaţa soţiei, sigur va transpira mult şi vi le va umple de pete. Lăsaţi un mesaj chibzuit pe feisbuc, deasupra unui videoclip cu o piesă sfîşietoare interpretată de Salam, mesaj în care precizaţi ziua şi ora cînd veţi deceda. Postaţi-l zilnic timp de ani de zile, pînă veţi fi crezut. Astfel, va veni multă lume la ceasul stabilit, toţi vor avea bucăţi mari de carton şi le vor vîntura repede ca să împrăştie fumul ce va ieşi pe coşul La Belle Époque al crematoriului. Va fi o zi senină. În sicriu, trebuie să zîmbiţi într-o parte în aşa fel încît să vă scînteieze caninul din porţelan – vă puneţi unul, cu această menire, de la 30 de ani –, iar o pleoapă va sta ridicată ca să vi se remarce ochiul ce priveşte atent. Obrajii să fie foarte roşii, şi să vi se pună o bască pe cap. Urna va fi rotundă, confecţionată din cauciuc şi aşezată n mijlocul sufrageriei, în consecinţă nimeni nu va putea să vă uite, iar nepoţeii o vor folosi pe post de minge şi vor sparge fereastra principală. Aerul rece va împrospăta amintirile celor rămaşi în urmă provocîndu-le pneumonii mici, duble. La sfîrşit, rugaţi familia să fie aruncate-n foc odată cu dumneavoastră jucăriile cele mai îndrăgite, revista cu benzi desenate, clasorul, iPod-ul şi iubitele. Chiar dacă e puţin probabil să vi se îndeplinească această ultimă dorinţă, nu strică s-o aşterneţi pe hîrtie, nu se ştie niciodată. Semnaţi testamentul cu alt nume şi îngropaţi-l în curtea secţiei de poliţie de care aparţineţi.

Dragostea e totul!

Se impune ca îmbătrînirea fizică să fie efectuată seniorial, aşadar, dacă aveţi în jur de 60 de ani, începeţi să umblaţi cu cadrul. În acelaşi scop (de-a căpăta un aer de senator), mergeţi cît mai des la piscină, intraţi în apă şi ţineţi-vă respiraţia în special dacă nu puteţi. Înapoi în casă, faceţi flotări, genuflexiuni, abdomene, aruncări cu ciocanul, alergări: trei mii de metri seara prin apartament e binişor. Nu renunţaţi la dieta expusă mai sus, dar adăugaţi-i carbohidraţi, grăsime şi diverse mîncăruri gătite cu mult ulei. Uleiul să fie cît mai prăjit, de preferat de cît mai multe ori. Înainte de culcare mîncaţi şase ouă cu jumări. Fumaţi. Alegeţi o marcă de ţigări tari, trageţi adînc în piept şi ţineţi fumul pînă vă înroşiţi la faţă – ajută circulaţia sanguină la nivelul creierului şi vă bulbucă ochii. Beţi ponderat, cam o sticlă de vodcă în fiecare dimineaţă. Voma prelungită din orele următoare vă va conferi o atitudine de adolescent. Suiţi-vă pe birou şi aruncaţi-vă pe-o parte, în aşa fel încît să vă loviţi colul femural de podea – ar fi bine s-o cimentaţi din vreme –, e cel mai captivant mod de a întări acest os ca să nu vi-l mai fracturaţi la adînci bătrîneţi. Dacă vi-l fracturaţi, nu uitaţi că Spitalul de Ortopedie e vizavi de Foişorul de Foc, monument istoric pe care veţi avea în sfîrşit ocazia să-l vedeţi din ambulanţă. Luaţi cît mai multe medicamente, nu vitamine, ci antiparkinsoniene, corpul vi se va regenera într-un ritm uluitor. Dacă aveţi deja Parkinson, folosiţi boala pentru a-i înveseli pe trecători.

Despre cum să îmbătrînim sufleteşte: gîndiţi-vă cît de urît va fi în viaţa de apoi. Raiul nu este aşa cum l-au descris cei care-au fost acolo, nu, e strîmt, cu excavatoare de jur-împrejur, megafoane de unde se aud comenzi de nereprodus, sînt 50 de grade la umbră, umbra Pomului Cunoaşterii, care-i pitic, aşa că nu găseşti loc, în schimb se joacă fotbal, iar cine pierde e ars de viu, noaptea vin lilieci uriaşi şi vă smulg părul din cap. Dacă sînteţi chel, vă smulg urechile. Cumpăraţi şi citiţi în mod repetat o carte excepţională scrisă de un guru indian: Cum să fii fericit toată viaţa. Dacă aţi ales volumul Cum să ajungi milionar, aţi greşit: milioanele vă vor omorî curînd şi n chinuri, din cauza femeilor ce vor tăbărî pe dumneavoastră ca să vi le confişte. Şi dacă tot am ajuns la femei, trebuie spus că o viaţă sexuală extrem de activă vă ajută să îmbătrîniţi splendid, rapid, fără dureri, fără riduri (s-ar putea crede că ridurile fac parte doar din îmbătrînirea fizică, nu, apar şi pe suflet, îl smochinesc). E întotdeauna de preferat să alegeţi fete tinere, de liceu, dar numai dacă prezintă formele incipiente ale unei cariere universitare. Pentru un rezultat dramatic, alegeţi un liceu întreg. Dragostea e totul! Deci, iubeşte şi fă ce vrei, cum spune Sfîntul Augustin. Dacă liceul are gardieni înarmaţi, încercaţi să jucaţi într-un film pornografic şi străduiţi-vă să obţineţi rolul principal. Repetiţiile vă vor întineri fulgerător. Însă nu le dezvăluiţi fetelor PIN-ul nici în culmea extazului, nu-i precaut. Luaţi şi vitamina B. Cel mai indicat ar fi să faceţi sex cu două tinere în fiecare după-amiază de cîine pînă la epuizare – nimic altceva nu vă va determina să îmbătrîniţi sufleteşte mai falnic. Şi nu uitaţi să cerşiţi un loc pe scaun în autobuz. Dacă individul nu se ridică, folosiţi-vă forţa obţinută prin flotări.

Din punct de vedere intelectual e mult mai uşor să îmbătrîneşti decît din celelalte puncte de vedere. Nu faci nimic. Stai, pur şi simplu. Pe scaun, pe canapea, pe jos, nu are importanţă, dar are efect dacă stai cu gura deschisă. Rămîi aşa pînă adormi. La prima vedere ar părea că o astfel de postură intră în contradicţie cu sfaturile pentru îmbătrînirea fizică şi sufletească, nu-i adevărat. Şi nu-i adevărat pentru că idealul este să îmbătrîneşti pe rînd. Mai întîi fizic, după aceea sufleteşte şi, la sfîrşit, intelectual – în ciuda atîtor savanţi, mai ales neurologi, psihiatri, psihoterapeuţi, numerologi, astronomi şi astrologi, care susţin că mintea îţi rămîne activă dacă asculţi multă muzică, realitatea este că mintea îţi rămîne activă doar dacă nu asculţi muzică şi, în general, nu asculţi nimic. Sigur, interesant ar fi să compui muzică, sinapsele se vor aprinde ca în pomul de Crăciun, tot ce trebuie să faceţi este să alegeţi un instrument, nu contează dacă nu ştiţi notele, alegeţi un instrument şi, datorită experienţei extraordinare date de ani, muzica va veni de la sine. Începeţi cu un tulnic. După cîteva săptămîni treceţi la tobă de tinichea, piculină, talangă şi abia la sfîrşit încumetaţi-vă să suflaţi în frunză. Şi aici rolul femeilor este de mare însemnătate: te pot îmbătrîni intelectual pe loc. Nu uitaţi să fiţi tandri. Tandreţea le înrăieşte. Este însă nevoie de un balans de la o extremă la alta. Prin urmare, ca să le faceţi să revină la sentimente de vis şi să vă gătească terci, alegeţi îmbătrînirea intelectuală cea mai dorită, jocul cu cubuleţele colorate. Începeţi acum.

Sensul vieţii

Mă întorc la valoarea oferită de demenţă în viziunea lui Mackinley, adică înţelepciunea ce înfloreşte brusc cînd înnebuneşti. Anthony Hopkins are o replică interesantă într un film prost de anul trecut: „Înţelepciunea e semnul disperării“. Nu cred că autoarea s-a gîndit la aşa ceva, pentru că e dominată de-o gîndire pozitivă ca barza. Care-aduce copiii. Cum nu cred că devii înţelept odată cu vîrsta, în majoritatea cazurilor devii tîmpit. Nici măcar disperat nu mai eşti, iar pierderea disperării e înspăimîntătoare – totuşi ai putea redeveni aşa dacă joci la ruletă. Cît despre dimensiunile spirituale ale îmbătrînirii, nici ele nu există, deoarece nu mai creşte nimic pe măsură ce trec anii, nici măcar dimensiunile. Ce să mai zic de spiritualitate. E doar aceea dată de modul în care-ţi curge saliva pe masa festivă a celor 82 de ani împliniţi sau în decolteul ro­chiei de mireasă a invitatei de aceeaşi vîrstă. Pierzi tot, încetişor, detaliu cu detaliu, or, Dumnezeu sălăşluieşte în detalii, afirma sentenţios Anonimus. Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, ai încurcat-o, fiindcă ţi se răpeşte şi speranţa cu adevărat dementă în viaţa de dincolo şi rămîi şi fără detalii, şi fără nădejde. Încă de cînd eram copil şi pornisem să citesc cu o foame îngrijorătoare, voiam să ştiu cît a trăit un anume scriitor ale cărui cărţi mă bucuraseră în vacanţe, doar atît, cît a trăit. Dacă aflam că depăşise o jumătate de secol, mă încerca un sentiment de linişte, bun, a trăit destul.

Acum, de cînd am împlinit 59 de ani, nu mi se mai pare deloc că oamenii cu pricina au avut o viaţă prea lungă, mai nou nutresc chiar convingerea că au murit tineri. Şi sînt fericit cînd dau de unul cu peste opt decenii în buletin (pe vremuri vîrsta asta nu mi spunea nimic, era neverosimilă). Perspectiva se schimbă, mai ales de cînd ni se transmit în direct tot felul de omoruri, motiv datorită căruia toleranţa la tragic a crescut colosal. Moartea cuiva nu mai este un dezastru, a devenit ceva ordinar. Iar anticamera morţii – îmbătrînirea –, cu toate că are efecte inestetice psihic şi fizic, prin urmare tot mai deprimante, nu mai este luată-n seamă de nimeni, şi este normal să fie aşa, altfel toată planeta ar plînge de dimineaţa pînă seara indiferent de fusul orar. Tot legat de scriitorii, actorii, muzicienii de jazz şi rock admiraţi demult: văd cam des cum mai dispare cîte unul, cum se duce o generaţie întreagă, cu alte cuvinte, cum se volatilizează odată cu ei şi zile din tinereţea mea – nu-i paradoxal, tinereţea ne însoţeşte pînă la cimitir, rămîne ascunsă dacă nu în altceva, atunci în regretul după pierderea ei sau în regretele de pe panglică. (Să nu uit să amintesc că dacă vreţi totuşi să vă băgaţi în groapă şi nu în flăcări, trebuie să vorbiţi cu popa cu zece ani înainte, are enorm de lucru şi s-ar putea să uite să apară şi rămîneţi fără lumînare, spovedanie, colivă, vin, muzică, domnişoare ce vor să fie copleşite.) Mai în­tîi cade un dinte. Şi, după o vicleană perioadă de acalmie, se prăbuşesc mai ­mulţi deo­dată, ceea ce-nseamnă că în sfîrşit poţi să te prefaci că şchiopătezi, cum ţi ai dorit de mic, pentru că dantura se spa­ţiază la concurenţă cu rărirea părului care, înainte de-a pica, devine friabil, lipsit de strălucire, nu mai e bun nici să-l vinzi peruchierilor – am încercat şi-am fost refuzat cu ironii nemeritate, mai ales că nu era părul meu.

La presenectute nu te mai întrebi ce este viaţa, din moment ce observi din ce în ce mai limpede că nu prea are greutate. Ţi se pare tot mai lipsită de sens sau vezi cum îşi schimbă sensul, devenind exact aşa cum este atunci cînd o decojeşti de entuziam şi alte afecţiuni, ca pe-o ceapă: absurdă, penibilă, prea scurtă. Asemenea constatări nu-ţi fac bine, aşa că iei un antidepresiv – medicament pe care-l recomand tuturor celor aflaţi în proces de veştejire, îi face imuni la orice, le îmbunătăţeşte tăria de caracter, vor semăna în cele din urmă cu nişte conopide. Apar tot mai frecvent amintiri strict vesele – prin urmare false, pentru că în realitate am trăit, toţi cei de vîrsta mea, într-o lume complet sărită de pe fix, sinistră, umilitoare, cum adică să ţi fie teamă să spui bancuri cu Ceauşescu? Îşi mai dă cineva seama cît de josnică a fost acea perioadă? Îşi mai dă cineva seama cît de corect a fost strigătul din decembrie, vineri, 1989, „Jos Securitatea“? Şi „Punctul 8 de la Timişoara“? Dacă toate bestiile astea de securişti şi comunişti nu ar fi omorît atîta lume şi nu ar fi pus mîna pe puterea politică şi economică, poate trăiam mai bine acum, cînd am albit. Dar nu. Ghinion, vorba poetului. Anii ’60, ’70 le par fericiţi multora dintre noi doar pentru că eram tineri, uitînd în ce mizerie ne scăldam. Rezistenţa prin cultură? Păi, de ce să rezişti într-o asemenea societate? De ce să rezişti în loc să lupţi cu ea? Şi, dacă nu reuşeşti să lupţi, atunci de ce să nu te sinucizi ca Liviu Babeş pe pîrtia de schi, în semn de protest? Pentru că n-aveam schiuri? Pentru că n-aveam pîrtia din Poiana Braşov? În 2014 s-au împlinit 25 de ani de cînd Babeş şi-a dat foc acolo. În timp ce noi rezistam eroic prin cultură. Am fost cîteva generaţii de laşi nenorociţi, iată adevărul.

Memorie şi mister

Revenind la lucruri acceptabile, sigur că nu-i drăguţ să fii ca mine, cu prea puţine amintiri plăcute din tinereţe, dar am deviat de la subiect. Subiectul fiind pozele vechi, alb-negru, semănînd cu iubirile de odinioară, care seamănă cu memoria ce se disipează treptat, ca şi fetele. Uiţi numere de autobuz, nume de actori, cine-a compus cutare simfonie sau piesă de jazz sau cum se cheamă piesa, uiţi sintaxa, uiţi cuvinte (boală specifică scriitorului bătrîn, numită „mîna de mamoş“), uiţi cum să ordonezi vocabulele şi te-apuci s-o faci circular, şirul indian ţi se pare sălbatic şi se micşorează călare spre Apus, uiţi cărţi întregi, prin urmare îţi poţi reciti întreaga bibliotecă de parc-ar fi nou-nouţă, şi ce indescriptibilă bucurie să descoperi un scriitor ca Flaubert, de pildă, uiţi ce-ai scris în urmă cu o săptămînă, ce-ai făcut luna trecută, dar îţi aminteşti perfect ce culoare aveau melcii pe care-i examinai gînditor în Grădina Botanică la patru ani, erau roşii, uiţi pînă şi ce regretai, uiţi la ce staţie de metrou să cobori, bine că nu mai conduc, nu-mi amintesc semnificaţia majorităţii semnelor de circulaţie, în schimb le apreciez tabla, grafica, lumea apropiată se destramă în volute rapide, nu mai ai de mult bunici, nici tată, fratele ţi s-a stins, la fel şi unii oameni pe care-i iubeai, iar ceilalţi aşteaptă la rînd cu plase în mîini, te gîndeşti cu dragoste, cu spaimă, la cine mai zăboveşte dintre cei de altădată – mama! –, încerci să te plimbi pînă la capătul străzii şi vine de multe ori frica, frica de moarte, desigur, nici vorbă de îmbătrînirea plină de seninătate atunci cînd eşti luminos, cu o pată de cerneală pe frunte, cum dă bine-n tablou, căci nu se mai găseşte cerneală, sufletu’ sapienţă, devii şi mai ridicol, grotesc, absent, IQ-ul îţi curge în acelaşi ritm cu ochii, imaginaţia se rarefiază, energia scade ameţitor şi iarăşi frica, oboseala, somnul, concupiscenţa febrilă dată de pierderea emoţiilor şi a urinei – fenomenul ne aşteaptă pe toţi, aşadar să ne punem pe aşteptat pe-un taburet –, plus un soi de furie de culoarea antracitului, în chip straniu mi-a rămas încă intactă, mă turbează pînă-n măduva spinării tot ce se întîmplă şi n-ar trebui să se întîmple, deşi, în paralel, îmi descreşte curiozitatea faţă de multe lucruri, or, bănuiesc că din clipa cînd devii mai puţin curios eşti deja cu un picior în urnă, te gîndeşti rar sau des (tot aia e) la viitor, nu vezi nimic bun acolo, aşa că renunţi, dacă eşti artist e-un pic mai neplăcut, ­căci renunţi la propria, singura ta credinţă, nu-i mai vezi rostul, mai ales acum, cînd s-au întrupat atîtea milioane de artişti şi, printre ei, şi mai multe milioane de nechemaţi nici măcar în ţărînă, ce dracului să mai faci, eşti bătrîn, vei deveni curînd şi mai bătrîn, anotimpurile trec tot mai repede, turbionar, aşa ţi se pare sau chiar aşa şi este, nu contează din moment ce rătăceşti simţul duratei, un an e cît un semestru, ajungi să te repeţi, devii agasant, ai trăit destul, după cum judeca acel copil pomenit puţin mai înainte, ba ai şi trăit fără să faci mare lucru, fără să laşi cine ştie ce în urmă, bine, au rămas nişte cărţi – ei, şi? –, apar încontinuu valuri, mormane, cascade de cărţi, prin urmare nici o diferenţă între tine şi atîţia alţii, şi timpul trece ca un mafiot şi-ai risipit mii de zile şi-a dispărut orice urmă de mister din prezentul tău, care-a şi plecat, în asta constă catastrofa îmbătrînirii, volatilizarea misterului, rămîi gol ca o carcasă diformă şi singura noimă încă vizibilă trăieşte în fiul tău, în hamster şi în puţinii prieteni rămaşi. Soţia e obligatorie, ai mare grijă de ea. Nu-i cuviincios să mori flămînd. 

Răzvan Petrescu este prozator. Cea mai recentă carte publicată: Ursuleţul lui ­Freud, Editura Curtea Veche, 2015.