Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“

Despre presa locală se vorbeşte foarte rar. Poate doar cînd vreun „baron“ depăşeşte limitele. Atunci, organizaţiile care militează pentru libertatea presei (puţine şi nu foarte vocale) dau un comunicat. Iau o poziţie. Uneori, ajută. Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală. Numai că în provincie, lucrurile sînt mai delicate. Totul se învîrte într-o lume mică, unde controlul pare mult mai uşor de făcut şi mult mai la îndemînă, iar lipsa de alternative şi de bani este mult mai acută. Dar pentru că situaţia în care se află presa locală pare aproape normală, nimeni nu vorbeşte despre asta. Chiar dacă publicaţiile locale, inclusiv posturile de radio şi televiziune, sînt mult mai multe decît cele centrale. Iar primele au un tiraj mai mare. De exemplu, conform datelor Biroului Român de Audit Transmedia – BRAT, Ziarul Unirea din judeţul Alba are cel mai mare tiraj dintre toate ziarele locale din România, cu o medie zilnică de 19.831 de exemplare. Ziarul Unirea vinde, de fapt, chiar mai mult decît ziarele naţionale (Adevărul cu 9229 de exemplare vîndute, Jurnalul Naţional cu 10.301 sau Evenimentul Zilei cu 13.554 – conform BRAT, iunie, 2014).

Luna iunie a anului 1990, în plină mineriadă, m-a prins proaspăt reporter la un ziar local, în Giurgiu. Era, de-altfel, singurul ziar din judeţ, urmaş al fostului ziar comunist Steagul roşu. Eram acolo trei reporteri tineri, prinşi de entuziasmul presei postrevoluţionare. Din fosta echipă mai făcea parte doar redactorul-şef (singurul care lucrase în presă şi înainte de 1989). Iar independenţa ziarului a ţinut pînă cînd redactorul-şef a intrat în politică. Mai întîi la PNŢ, apoi la PSD, apoi la PNL…

Cam tot în aceeaşi perioadă a apărut şi primul ziar de partid în Giurgiu. Apoi şi alte ziare. Independente. O perioadă, presa locală a fost privită ca o afacere. Dacă aveai norocul ca interesul patronului să fie doar economic, nu şi politic, puteai să-ţi faci meseria (deşi trebuia să împaci fuga după publicitate cu fuga după ştiri). Curînd, însă, lucrurile au început să se amestece. Nu se putea economic fără politic. Şi nici invers. De atunci, lucrurile au rămas la fel.

Am făcut această scurtă trecere în revistă a propriei experienţe (de aproape zece ani) în presa locală, pentru că acesta e modelul pe care l-a urmat presa, aproape în toată ţara.

Lecţia obedienţei şi „independenţa“ politică

Azi, la Giurgiu, nu mai e de mult un ziar sau un post de televiziune independent, în adevăratul sens al cuvîntului. Ion Diaconescu este jurnalist şi patronează publicaţia Opinia giurgiuveanului. Face, pe scurt, o trecere în revistă a presei din judeţ. „Independenţa editorială nu există. Lucrurile stau cam aşa: Cotidianul Giurgiuveanul şi TV Giurgiu sînt patronate de deputatul PSD, Nicolae Florian. TV Valahia este patronat de liberalul Dumitru Beianu. Muntenia TV – Alin Bănică, primar PNL – Izvoarele (în spatele căruia se spune că ar fi Daniel Chiţoiu). Jurnal giurgiuvean – patronat de Florian Tincu – are contracte cu Consiliul Judetean (PNL); Opinia giurgiuveanului – publicaţia pe care o patronez – are contracte cu Primăria Giurgiu (PSD), iar restul site-urilor de ştiri sînt «în bătaia» vîntului politic. Concret – presa e tot atît de... independentă pe cît este politica. E distractiv să priveşti din afară, detaşat – modul în care se schimbă politica editorială. Aşa îţi dai seama de contracte şi finanţări, aşa îţi dai seama de unde vin banii pentru o anumită publicaţie sau post de televiziune.“

Marcela Petcu este redactor-şef la singurul cotidian din judeţ – Giurgiuveanul: „Dacă, în primii ani de după Revoluţie, existau mai multe publicaţii cu politici editoriale echidistante, cu anchete şi investigaţii care nu iertau autorităţile locale şi partidele politice, în ultimii ani numărul acestora a scăzut considerabil. Puţinele ziare din judeţ care ţin la independenţă au o viaţă grea, pentru că sînt supuse şantajului economic şi politic. Controlul presei locale este exercitat chiar de patroni, care, la rîndul lor, sînt şi politicieni. Aceştia folosesc ziarele şi televiziunile, pe care le deţin, în lupta de partid, iar lucrătorii din presa scrisă sau din audiovizual sînt nevoiţi să se conformeze. Multe dintre articolele care vizează persoane cu funcţii importante sînt cenzurate, pentru că este vorba de un apropiat al patronului unei publicaţii, sau, dimpotrivă, unele sînt comandate, doar pentru a denigra sau a arunca o pată de imagine asupra unui politician sau şef de instituţie. Eu cred că jurnaliştii din provincie resimt cel mai mult abuzul de putere exercitat de politicienii locali. Folosesc mass-media să-şi promoveze imaginea, să-şi intimideze adversarii politici sau chiar să acceadă într-o funcţie. Jurnaliştii din Giurgiu sînt nevoiţi să se conformeze ordinelor primite de la patroni şi, pentru a supravieţui în condiţiile crizei economice, învaţă repede lecţia obedienţei.“

Presa în judeţele baronilor: între embargoul economic şi cel informatic

A fost o vreme în care presa din anumite judeţe era mai controlată sau mai puţin controlată, mai ameninţată sau mai puţin ameninţată, în funcţie de agresivitatea sau de puterea „baronului“ care controla acele judeţe. Acolo s-a vorbit de cazuri concrete de intimidare a presei sau a anumitor jurnalişti. Şi astăzi sînt ziarişti care n-au acces la conferinţele de presă ale unui primar sau ale unui partid. E aşa-numitul embargo informatic. Sînt ziare sau posturi de televiziune care nu mai au acces la piaţa de publicitate sau (acolo unde mai e cazul) la reţeaua de distribuţie. E aşa-numitul embargo economic. Sînt de notorietate, însă, abuzurile unor politicieni, în judeţe precum Constanţa (controlat de primarul Radu Mazăre) şi Vrancea (controlat de preşedintele Consiliului Judeţean, Marian Oprişan). În aceste judeţe, ziariştii vorbesc despre clanuri, stăpîni, atotstăpîni ş.a.m.d.

„Presa locală din Constanţa nu este independentă pentru că este dependentă“

Care este situaţia acum în aceste judeţe? Feri Predescu, jurnalistă: „Presa locală din Constanţa nu este independentă pentru că este dependentă. De factorul politic sau de cel economic, aflat, la rîndul lui, sub influenţa politicului. În ultimii 15 ani, dependenţa s-a accentuat. Presa din Constanţa pare încătuşată, nu neapărat de partidul aflat la putere, care e acelaşi, ci de aceeaşi grupare care întîmplător face parte din partidul care controlează atît municipiul, cît şi judeţul. E simplu. Aleşii domină şi lumea afacerilor. Iar o gazetă nu poate supravieţui fără contractele de publicitate încheiate cu firmele locale. Vorbesc doar de print. Televiziunile locale şi posturile de radio sînt captive, de mult. Pentru presă, o sursă vitală de supravieţuire este, de ani de zile, banul public, oferit de Primărie sau de Consiliul Judeţean, pentru publicitate. Şi tot de ani de zile, contractele de publicitate, sute de mii de euro anual, sînt cîştigate de aceeaşi agenţie, controlată de aceiaşi proprietari care au şi trustul de presă apropiat administraţiei locale. Aceasta aruncă apoi cîte «un os de ros» şi unei părţi a presei locale. Ca să nu mai vorbim că difuzarea presei este tot în mîna «clanului politic». La rîndul lor, reprezentanţii aşa-ziselor partide de opoziţie se pierd, mai devreme sau mai tîrziu, în noianul de interese ale grupării atotstăpînitoare. De aceea, nici nu sînt interesate – nici nu ar avea cum – să controleze presa locală. Nu au loc. Au existat cîteva încercări timide de a-şi înfiinţa propria presă, dar au eşuat lamentabil. Şi da, presa locală este mult mai simplu de controlat decît presa centrală.“

Publicitatea, atît cea publică, dar şi cea privată, devine un instrument de presiune şi control indirect al mass-media independente

Silvia Vrînceanu Nichita – redactor-şef Ziarul de Vrancea: „Presa locală este independentă atît cît vrea sau atît cît îşi poate permite să fie. Nu cred că sînt mulţi care se pot bate cu pumnul în piept în judeţe în care aproape totul este la mîna decidenţilor politici şi unde, la 25 de ani de la căderea comunismului, mulţi oameni încă se tem să se exprime liber. La nivel local există legături transpartinice între liderii de partid. Fiecare are, poate, o rudă angajată la stat, face afaceri cu statul, ori beneficiază de alocaţii, ajutoare şi alte asemenea privilegii din surse publice. Şi atunci, teama de a vorbi a cetăţeanului, de a fi implicat civic, este redusă. Iar a-ţi face bine treaba ca jurnalist este o provocare zilnică. Ziarul la care lucrez şi pe care îl coordonez, de 11 ani, încearcă din greu să supravieţuiască, să fie critic, să pună cititorul pe primul loc. Deşi criza economică a afectat, în primul rînd, presa locală independentă, care nu are acces la rezervorul de bani publici, aflat la mîna baronilor locali. Contextul economic şi politic din ultimii ani a produs schimbări majore, şi în piaţa de publicitate. Publicitatea, atît cea publică, dar şi cea privată, tinde să devină un instrument de presiune şi de control indirect al mass-media independente. Uneori, din dragoste de meserie, unii jurnalişti şi familiile acestora subvenţionează, indirect, presa. Dar e o luptă inegală. Politicienii au propriile ziare, pe care le folosesc, de prea multe ori, doar în interes personal şi de partid, au postaci, au bloggeri agreaţi. De regulă, PSD nu a ezitat să ameninţe vocal, direct sau prin interpuşi, să distrugă tot ce nu i-a convenit, folosindu-se de resursele publice pe care un partid de o asemenea anvergură le are la dispoziţie, să intenteze procese sau plîngeri penale, de multe ori nefondate, doar ca o formă de presiune şi hărţuire. Celelalte partide mai mici, dacă nu au reuşit să ne închidă gura prin trimiterea de controale, cointeresare sau alte asemenea metode, au recurs la ameninţări voalate şi chiar la a cumpăra bunăvoinţa sau a cointeresa reporterul de teren. Judecaţi dumneavoastră care dintre aceste mijloace este mai nociv… Miza tuturor partidelor este să beneficieze de o presă cuminte, favorabilă, liderii să fie periaţi, iar jurnaliştii să nu vadă şi să nu scrie ceea ce publicul nu trebuie să ştie, în opinia lor. Vor să funcţionăm mai degrabă ca o agenţie de PR. Apoi, finanţarea arbitrară, din bani publici, a ziarelor şi televiziunilor creează presă extrem de dependentă. În acest context, chiar furnizorii privaţi de publicitate se duc tot către presa agreată de putere, de teama unor controale comandate politic de instituţiile statului. Cred că, în presa locală, poţi să loveşti mult mai uşor şi, de regulă, politicienii o fac mai cu sete. La nivel local noi încercăm să ţinem adesea loc şi de societate civilă, şi de opoziţie.“

De la presa-cîinele de pază al democraţiei, la presa-pitbull sau cîine de companie?

Comparaţia îi aparţine jurnalistei Violeta Cincu, din Iaşi: „Toate mass-media locale se declară independente. Însă cîinele de pază al democraţiei a ajuns, în unele cazuri, un pitbull antrenat să ucidă, în altele – un pufos şi micuţ căţeluş de companie pe care e bine să-l ai. Cînd, ca cititor antrenat, observi că unele informaţii nu există, pur şi simplu, în anumite canale media, în timp ce altele şi-au făcut un scop, «în viaţa editorială», din distrugerea unui personaj politic, noţiunea de independenţă devine un steag ros de atîta spălat. Toată lumea e independentă, dar nimeni nu e independent, în condiţiile în care banii de salarii, benzină şi toate celelalte cheltuieli depind de ceva sau de cineva, şi mai puţin de audienţă. Nu în ultimul rînd, e la modă să ai un canal media «ataşat». Vizitele pe diferite şantiere «pentru a verifica stadiul lucrărilor» nu au nici un efect, dacă sînt făcute în anonimat. Însă cu cinci-şase jurnalişti şi două-trei televiziuni, alegătorul poate să vadă cît de mult munceşte «Oficialul». Nici nu mai contează că, uneori, totul e regizat. Şi nici nu mai contează dacă este sau nu ştire! Cu adevărat grav este faptul că presa locală se află în pragul dispariţiei. Şi atunci, agenda locală va fi stabilită de mass-media centrale. Radiourile abia mai trăiesc, printurile suferă, televiziunile locale se zbat să supravieţuiască. Asta ar trebui să ne îngrijoreze. Însă «cîinii latră, caravana trece». Altfel spus, o investigaţie jurnalistică, pe vremuri, se putea finaliza cu demisia sau demiterea pesonajului aflat în culpă. Acum, jurnalismul de investigaţie aproape a dispărut în presa locală. Şi nu considerăm jurnalism de investigaţie «dosarele servite» de X, Y sau Z. Puterea mass-media a scăzut, criza de credibilitate e mare. Pe de altă parte, nimeni nu poate cîştiga cu o presă potrivnică! Aşa că, dacă politicienii nu o pot cumpăra, o distrug. Vreau, însă, să adaug că, în breasla jurnaliştilor, există oameni sclipitori, care îşi fac meseria după carte, oameni care mai fac teren şi prin colbul satelor, prin spitale sau cartiere mărginaşe. Tuturor: Jos pălăria.“

„Independenţa presei este foarte scumpă, iar preţul îl plătesc jurnaliştii, nu politicienii“

Pentru Clementina Tudor, jurnalist la Radio Campus, din Slobozia, judeţul Ialomiţa, independenţa presei locale e un mit sau un sacrificiu personal: „Pînă la urmă, alegi dacă abordezi sau nu un subiect incomod, din punct de vedere politic sau social. Pentru un ziarist din presa locală este o provocare să scrie despre cineva pe care îl cunoaşte, despre un vecin sau despre copilul unui fost profesor. Pentru că în provincie toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Şi asta e valabil şi pentru cetăţenii obişnuiţi, şi pentru politicieni. Pe lîngă asta, jurnaliştii care nu sînt înregimentaţi politic sînt, de obicei, izolaţi. Nu mai sînt invitaţi la evenimente, iar redacţiile sînt ocolite, cînd e vorba de publicarea unor anunţuri de interes public, pe bani publici. Aceste anunţuri sînt publicate oriunde, numai unde ar avea impact – nu. Dar diferenţa nu o face partidul, ci calitatea oamenilor care ajung în funcţii publice. Sînt directori de instituţii care refuză să mai dea interviuri sau informaţii unor publicaţii, pentru că au fost mediatizaţi negativ de ziarele respective. Alţii nu îşi mai asumă declaraţiile publice şi sînt manageri care pun bodyguarzii pe tine, dacă te apropii de uşa lor, cu o cameră de luat vederi. În ultimul timp, oamenii politici par mai puţin interesaţi să apară în presă, pentru că aceasta îi expune şi le vulnerabilizează imaginea. De aceea, prefer să participe la evenimente. Se menţine încă mirajul apariţiei la televizor, iar publicul postului local de televiziune, în principal alcătuit din pensionari, este cel mai rîvnit de candidaţi, pentru că reprezintă electoratul docil, care vine la vot şi e uşor de influenţat.

O diferenţă de abordare a partidelor în relaţia cu presa există, totuşi. Din punctul meu de vedere, social-democraţii sînt ghidaţi de ideea că «cine nu e cu noi e împotriva noastră». Liberalii acceptă că poate exista şi o altă opinie şi o îngăduie, în ideea că aceasta se datorează neapărat unui partizanat politic. Ar mai fi liberal-democraţii, la care am întîlnit, de-a lungul anilor, o atitudine care le combină pe cele amintite mai sus: adică, nu eşti cu noi, dar te acceptăm cît să nu ne deranjezi, sau… te folosim. Ce lipseşte cu adevărat în spaţiul public sînt profesioniştii, specialiştii, punctele de vedere care să fie o contrapondere la declaraţiile politicienilor. Cred că miza pe plan local a partidelor este obţinerea unor funcţii publice. Şi de multe ori se folosesc de presă pentru a le obţine. Sînt multe canale media şi nu le pot controla pe toate, dar le preferă pe cele mai rentabile din punct de vedere cost-beneficiu şi le izolează pe cele neprietenoase. Cu certitudine, însă, independenţa presei este foarte scumpă, iar preţul îl plătesc jurnaliştii, nu politicienii.“

Făt-Frumos la televizor

La final, cîteva cifre: în 2011, în România existau peste 3000 de ziare, reviste şi alte publicaţii periodice. La acestea se adaugă sute de site-uri de ştiri şi comentarii, plus posturi locale de radio şi de televiziune (potrivit Institutului Naţional de Statistică, 2012). Cu alte cuvinte, nu numărul mass-media este o problemă. Freedom House aprecia, în raportul său din acest an, făcut public cu ocazia Zilei Mondiale a Libertăţii Presei, că presa din România este „parţial liberă“ şi se situează la jumătatea clasamentului întocmit de Institutul american care studiază anual respectarea libertăţilor în 139 de ţări. Recent, liderul PNL Gorj, senatorul Dian Popescu, declara (citat de Gorjnews.ro): „Am cumpărat ziare, am cumpărat televiziuni, acele televiziuni ne sînt vasale, dau numai o direcţie, te scot în faţă, te fac Făt-Frumos, dau în ceilalţi cu tot felul de minciuni, tot felul de aberaţii (…). Noi ne ocupăm şi consumăm bani şi resurse din bugetul statului, pentru a plăti nişte posturi de televiziune în judeţul Gorj… Cîndva va trebui cineva să deconteze aceste lucruri! Sînt deja toate datele, se ştiu cîte contracte se dau pentru a ne face Făt-Frumos la televizor.“

Iaşi – 52 de publicaţii, Radio şi TV; Argeş – 38 de publicaţii.

Acest articol face parte din Proiectul "Safety Net for European Journalists" (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.