Potenţa violatorului şi impotenţa statului

Violez, deci exist! Un slogan implicit care, în Italia, a luat locul, se pare, altor etichete identitare, de genul Mănînc, deci exist! sau, la antipod, şi la origini îndepărtate, Gîndesc, deci exist! Violatorul este român şi, de dragul silogismului, românul este violator. Nici definirea şi nici silogismul nu-mi aparţin şi nu aparţin unui singur autor, ci, mai grav şi mai greu de înţeles şi de acceptat, se găsesc din abundenţă în mass-media italiană, care, de bunăvoie sau în parteneriat cu lideri politici, jonglează cu generalizări de natură să tulbure echilibrul diplomatic dintre cele două state. Şi cum etichetarea s-a făcut pornind de la parte (cei şase violatori români arestaţi de la începutul anului) către întreg ("specializarea românilor este violul" " din declaraţia senatorului Piergiorgio Siffoni, Liga Nordului), m-am întrebat ce îl îndeamnă pe un emigrant român să rişte un viol asupra unei italience, în loc să apeleze, pentru servicii sexuale, la piaţa, atît de generoasă, a conaţionalelor prostituate. Răspunsul l-am găsit imediat, în declaraţia aparent naivă a unuia dintre violatori: "Am violat-o ca să-l umilesc pe prietenul ei italian. Şi ea era şi frumoasă." În spatele simplităţii acestei fraze se ascunde, de fapt, întreaga frustrare a unei pături sociale neputincioase şi umilite, cu accese de revoltă spontană. Să fie clar încă de la început " nu caut justificări pentru comportamentele subumane ale unor indivzi, dar caut explicaţii care să-mi sprijine nevoia de a înţelege ce şi de ce se întîmplă. Am auzit multe istorisiri ale românilor nemulţumiţi de statutul lor de emigrant, nevoiţi să facă cele mai umile munci, pentru a putea trimite o sumă de bani acasă. La fel cum am auzit istorisiri ale româncelor care, pentru a obţine ceva de lucru, au fost nevoite să răspundă unor favoruri sexuale sau chiar au fost sechestrate, confiscîndu-li-se paşaportul pînă au cedat avansurilor. Disperarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi atinge scopul pentru care au mers în Italia le-a împiedicat să rişte denunţul. Sînt şi acestea violuri, cunoscute doar la nivel de comunicare orală şi intrate în istoria subterană a relaţiilor dintre cele două ţări. În multe cazuri, condiţia de servitor aflat în slujba unui stăpîn, depinzînd de bunăvoinţa lui (casă, masă, bani), se asociază cu lipsa de stabilitate, lipsa de respect, lipsa de statut social, lipsa posibilităţii de afirmare a identităţii individuale şi naţionale şi, poate cel mai greu de suportat, lipsa familiei şi a prietenilor, care se îndepărtează treptat. Pe fondul unor dereglări de personalitate sau al unor experienţe individuale nefericite, presiunea acestui mediu poate declanşa, la o serie de indivizi, reacţii agresive. Femeia inamicului De aceea, violatorul, căutînd să-l umilească pe italianul însoţit de o femeie, aspiră, în subconştient, la condiţia lui de normalitate: respect, femeie, casă, maşină, mărci ale recunoaşterii sociale, care satisfac nevoia fundamentală a individului de a fi apreciat. Violul echivalează, în acest sens, cu invadarea proprietăţii private şi cu o exercitare primară a puterii. Situaţia pare similară, în linii foarte generale, cu violul femeii inamicului în timp de război, care, s-a constatat, nu se datorează neapărat lipsei activităţii sexuale a soldaţilor (pentru că se comite şi atunci cînd aceştia au la dispoziţie prostituate sau persoane voluntare), ci satisface mai mult o nevoie socială a agresorului, care îşi verifică astfel propria masculinitate şi putere, îşi recîştigă încrederea în sine şi atenuează teama şi neputinţa pe care le insuflă războiul. Nu numai războiul, dar se pare că şi criza economică (necesitatea lui Mănînc, deci exist!) poate genera aceleaşi efecte devastatoare, la nivel social. Nu este de neglijat faptul că, în simbolismul politic, există o strînsă legătură între etnie, naţiune şi femeie, identitatea etnică, naţională sau culturală fiind reprezentată, de multe ori, printr-o femeie, receptată drept păstrătoare a tradiţiilor, a autenticităţii şi chiar a puterii soldaţilor pe cîmpul de luptă (a se vedea tabloul lui Rosenthal, România revoluţionară). Liga Nord, una dintre cele trei formaţiuni politice conjuncturale (alături de Forza Nuova şi Aleanza Nazionale) care recurg la instrumentalizarea violenţei, promovînd xenofobia, a defilat sîmbătă în centrul Romei, făcînd apel la sensibilizarea italienilor într-un mod nu tocmai nobil: au instigat împotriva românilor (Expulzarea, singura soluţie! scria pe banner-ul lor), invocînd siguranţa mamelor, a soţiilor, a fiicelor. În ciuda discursului politic antiromânesc şi a linşării mediatice a românilor, numărul participanţilor la manifestaţie nu a depăşit 50 de persoane, dintre care mai mult de jumătate erau forţe de ordine pregătite să intervină. Reacţia cetăţeanului de rînd pare a fi mai calculată şi mai rezervată; pentru că cetăţenii de rînd italieni trăiesc în bună înţelegere cu românii, cu care colaborează, în virtutea unor acorduri scrise sau nescrise, de sprijin social, economic şi cultural reciproc şi cu care au în comun atitudinea de respingere a infractorilor, a criminalilor, a violatorilor, indiferent de naţionalitate sau etnie. Derapajele rasiale ale extremismului de dreapta sînt de natură să transfere atenţia opiniei publice de la problemele generate de criza economică, la cele legate de siguranţă. Se întîmpla şi la noi, în anii ’90, cînd toate problemele politice şi economice erau acoperite de supradimensionarea conflictelor etnice dintre români şi maghiari şi, mai devreme chiar, se întîmpla în timpul manipulării comuniste, cînd situaţia internă dezastruoasă era minimalizată în faţa uriaşului pericol reprezentat de potenţialul inamic extern. Patrule cetăţeneşti Guvernul italian a aprobat vineri un decret de lege conţinînd normele de măsuri anti-viol elaborate de ministrul de Interne, Roberto Maroni, care prevede, printre altele, crearea unor patrule civile neînarmate, care să alerteze forţele de ordine de eventuale incidente. Precedentul unor astfel de ronduri cetăţeneşti înarmate doar cu telefoane şi staţii de transmisie, pentru avertizarea forţelor de ordine, există în nordul Italiei, unde au fost create în 1996, cu scopul de a controla teritoriul şi de a raporta cazuri suspecte de prostituţie, trafic de fiinţe umane sau de droguri. O altă trăsătură a naţionalismului, manipularea spiritului civic, duce acum la exagerări îngrijorătoare: cine garantează pentru siguranţa patrulelor cetăţeneşti? O întrebare care a adus imediat în dezbaterea publică necesitatea înarmării lor! Asta n-ar face decît să le transforme într-o armată paralelă a Ligii Nordului. Soluţia patrulelor mixte, formate din cetăţeni obişnuiţi şi din "foşti ofiţeri de poliţie, carabinieri şi foşti membri ai forţelor armate", propusă de ministrul Apărării, Ignazio la Russa, pare a fi mai plauzibilă, deşi nu conferă garanţii de securitate celor care fac parte din ele. Mai mult decît atît, într-o mică localitate de lîngă Milano, Novara, primarul a trecut la măsuri radicale: a interzis grupurilor mai mari de două persoane să meargă pe stradă; grupurile de trei persoane sînt reţinute. Nu vi se pare că situaţia seamănă izbitor cu măsurile luate de regimul comunist în zilele de 16-21 decembrie 1989? Sau poate vă sînt mai proaspete în memorie măsurile impuse de regimul taliban în Afganistan? Abdicarea statului de drept Italia este singurul stat european în care armata patrulează pe stradă. Un stat în care normele şi regulile funcţionează în parametri normali nu se confruntă cu asemenea manifestări, ceea ce reflectă, de fapt, situaţia de criză creată de o deficienţă sistemică la nivelul instituţiilor italiene. Un stat democratic, cu instituţii funcţionale, nu apelează la organizaţii civile în îndeplinirea rolului său şi nu are nevoie de structuri de justiţie paralelă cu statul, pentru menţinerea ordinii publice. În memoria colectivă este încă proaspătă apariţia unor astfel de structuri paralele în sudul Italiei, care, pe fundalul fragmentărilor sociale, a favorizat dezvoltarea grupărilor mafiote. Solicitarea patrulelor cetăţeneşti reprezintă, aşa cum a atras atenţia şi Vaticanul, o abdicare a statului de drept, pentru că puterea de stat decurge tocmai din autoritate, adică din posibilitatea legitimă de a comanda şi a transmite ordine, corelată cu obligaţia celui guvernat de a se supune comenzilor. Doar această putere politică, unică şi suverană, deţine monopolul violenţei legitime în aplicarea constrîngerilor, în statul de drept. Aşa cum afirma Marco Miniti, ministrul de Interne al Guvernului din umbră, din Partidul Democrat, monopolul securităţii trebuie să rămînă al statului. Dar impotenţa statului italian în condiţii de criză economică favorizează o retorică extremistă şi xenofobă, care vizează manipularea cetăţeanului de rînd, propunînd soluţii care se pot întoarce împotriva lui. Pe lîngă decretul lege privind măsurile anti-viol, un alt membru al Guvernului, Roberto Calderoli, ministru al Reformei legislative şi membru al Ligii Nordului, propune castrarea chimică sau chirurgicală a violatorilor. Soluţia lui pentru impotenţa statului pare briliantă: anihilarea potenţei violatorului. Domnul ministru, în retorica sa avîntată, pierde din vedere însă că un viol, înainte de a implica finalitatea sexuală, se produce în creier şi presupune violenţa fizică asupra victimei. Eliminarea sexului nu îl va împiedica pe agresor să recurgă la alte forme de intimidare, ba, mai mult, îi va favoriza acumularea mai multor frustrări şi îl va determina să-şi perfecţioneze metodele de defulare, care îl vor transforma dintr-un individ periculos, într-un individ şi mai periculos. Şi-atunci, în absenţa sexului, vom constata că nici violatorul nu mai e ce-a fost cîndva, la fel cum, în absenţa monopolului securităţii, nici statul nu mai e ce-a fost cîndva.