Oligarhizarea universităţilor

Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general. Norma şi respectul faţă de ea ne permit să convieţuim în forme şi asocieri de tip social tot mai complexe şi mai perfecţionate. Norma este cea care ne ţine împreună şi care nu ne permite să ne sfîşiem literalmente pe străzi, în căutarea fericirii sau a satisfacţiilor pe care le dorim şi credem că le merităm. Respectul faţă de normă desparte statele civilizate de cele barbare şi statele bogate de cele sărace. Norma este cea chemată să pună pe picior de egalitate oameni care, prin natura lor, sînt profund diferiţi. Apărînd norma, ne apărăm statutul de indivizi moderni şi liberi, a căror libertate şi demnitate se află mai presus de orice. În spatele oligarhului (om de afaceri, primar, preşedinte de Consiliu Judeţean sau rector) se află eşecul României ca ţară democratică şi prosperă, haosul şi apoi levierul torţionarului (ca să-l cităm pe unul dintre torţionari). Din aceste motive, regret reacţia destul de slabă a societăţii civile şi a mediilor academice din România la ultima Ordonanţă de guvern care priveşte educaţia, este vorba despre OUG nr. 49/2014.

Această reacţie foarte slabă ne spune multe despre ce se întîmplă şi în aceste medii. Pentru că sînt parte a României, universităţile nu puteau să nu împrumute trăsăturile societăţii româneşti. De-a lungul timpului s-au oligarhizat foarte puternic. Sînt locurile în care şefii îşi angajează copiii şi soţiile, în conducerea lor permanentizîndu-se clanul şi manifestările de tip mafiot. Şi în universităţi este valabil principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră“, astfel că, dacă nu eşti atent, poţi deveni, peste noapte, fără să vrei, un indezirabil, adică un om nefrecventabil, duşmanul şefului cel mare, deci duşmanul tuturor. Oligarhia din universităţi nu se deosebeşte cu nimic de cea impusă de un primar analfabet în ultima comună a patriei. Acelaşi stil, adică practicarea cu insistenţă a mecanismului de acţiune/reacţiune format din sancţiune/recompensă, formarea în jurul şefului a unui zid de nepătruns întreţinut de interese şi avantaje de toate felurile, elaborarea de norme şi regulamente cu ţintă precisă, urmărirea procesului de vot la alegeri, falsificarea de documente, atenţionarea şi sancţionarea, mergîndu-se pînă la desfacerea contractului de muncă pentru cei care scot un sunet. Oligarhia universitară se autoalimentează fără ruşine. În spatele autonomiei universitare de la noi se află mii de decizii, regulamente, Carte universitare, hotărîri ale unor organisme de conducere colegială care se află în afara oricărei legi scrise sau nescrise şi în afara oricărei urme de bun-simţ. Din universităţile din România pleci din funcţie numai cu picioarele înainte.

Legea 84/1995, prima lege a învăţămîntului de după Revoluţie, a permis acest lucru. La art. 93, alin. 1 se spunea: „O persoană nu poate ocupa funcţia de decan sau rector mai mult de două mandate succesive.“ Formularea ar fi trebuit să fie clară pentru orice om de bun-simţ, în sensul că nu poţi rămîne rector sau decan mai mult de opt ani. Se recunoştea un principiu de aur în management, neinventat de noi, acela al cifrei 8, care permite punerea în aplicare a unui proiect şi evită denaturarea actului de conducere prin rotaţia la funcţie. La noi însă au existat rectori de universităţi mari care au dovedit încă o dată, în cel mai pur stil românesc imaginabil, că ştiinţa de carte nu are nimic a face cu caracterul. Sînt cunoscute cazurile în care unul, pentru a mima respectarea legii, s-a autosuspendat din funcţie pe parcursul celui de-al doilea mandat, după care a candidat din nou, iar altul l-a învăţat carte pe Putin prin exercitarea funcţiei timp de două mandate şi revenirea în funcţia de rector, după patru ani, pentru încă două mandate. Pentru a evita asemenea situaţii şi pentru a opri oligarhizarea învăţămîntului superior prin eternizarea pe funcţie, legiuitorul din 2011 (Legea nr. 1/2011) a ţinut să clarifice în mod expres durata de exercitare a funcţiei. La art. 213, alin. 1 se prevedea: „Durata mandatului de rector este de 4 ani. Mandatul poate fi reînnoit cel mult o dată, în urma unui nou concurs, conform prevederilor Cartei universitare. O persoană nu poate fi rector al aceleiaşi instituţii de învăţămînt superior mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele şi de întreruperile acestora.“ Mulţi jurişti au pierdut nopţi întregi să dezlege acest articol şi să ofere şefilor lor dragi posibilitatea de a mai rămîne „pe funcţie, măcar o dată“. Dar păsările degeaba s-au oprit din cîntat, norii degeaba şi-au ţinut respiraţia iar amantele degeaba au vărsat rîuri de lacrimi şi blesteme. Sub presiunea Ministerului, „rectozaurii“ au trebuit să plece din funcţii. Aşa se face că acum veţi găsi în universităţi rectori sau decani tineri, care era de aşteptat să continue bătălia împotriva oligarhizării sistemului. Dar iată că nu s-a întîmplat aşa, din păcate!

OUG 49/2014, adică al treisprezecelea (nici nu mai ştiu dacă le-am numărat bine) act normativ de modificare a Legii nr. 1/2011 este gîndită, din punctul de vedere pe care îl dezbatem, ca o revanşă. Nu numai că permite revenirea în funcţii pentru un număr infinit de ani, dar face asta şi pentru oamenii trecuţi de 65 sau de 70 de ani. În paranteză fie spus, tot respectul pentru vîrsta, prestigiul şi cariera didactică şi ştiinţifică a unui profesor universitar trecut de 65 de ani. Un asemenea om poate preda, în regimul pe care universitatea i-l oferă, poate conduce doctorate cu succes sau poate oferi excelente rezultate ca cercetător ştiinţific sau consultant. Chiar este de militat pentru păstrarea lor aproape de universitate. Dar a-i mai ţine pe scaunul de şef este o absurditate, o aberaţie pe care această ordonanţă o permite. După intrarea în vigoare a ordonanţei, alin. 4 al art. 213 va avea următorul conţinut: „Durata mandatului de rector este de 4 ani. O persoană nu poate ocupa funcţia de rector la aceeaşi instituţie de învăţămînt superior pentru mai mult de două mandate succesive, complete.“ Cu mici modificări, se reia textul din anul 1995, care a permis enormităţile despre care vorbeam. Mai mult, se vor reîntoarce în funcţii şi frustraţii pentru care juriştii au murit de somn, iar păsările din spatele rectoratelor au trebuit să tacă de frică, şi care au plecat din funcţii cu fracţii de mandate nefinalizate. Cît priveşte pensionarea şefilor, ordonanţa este foarte clară. Şefii nu se mai pensionează. Iată textul: „Prin excepţie de la alin. 1 (care prevede pensionarea profesorilor şi cercetătorilor la 65 de ani), în cazul în care instituţiile de învăţămînt superior nu pot acoperi normele cu titulari şformulare vagă, pentru că mereu va exista cel puţin un curs sau un seminar care poate fi dat unui cadru didactic asociatţ, pot hotărî menţinerea calităţii de titular în învăţămînt şi/sau în cercetare, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, pe baza evaluării anuale a performanţelor academice, după o metodologie stabilită de senatul universitar.“ După cum v-aţi dat seama, sintagma „toate drepturile şi obligaţiile“ se referă şi la dreptul şi obligaţia de a fi ales în funcţia de rector sau decan. În contextul descris, nu trebuie să ne mai mire poziţia în favoarea ordonanţei în discuţie a Consiliului Naţional al Rectorilor. Este de regretat însă că nici un rector în funcţie nu a luat, cel puţin pînă la momentul în care scriu aceste rînduri, o poziţie oficială împotriva acestei norme. Regret, de asemenea, limbajul de lemn, entuziast-aprobator, care aminteşte de laşitatea acomodativă din vremea socialismului.

Nu voi încheia fără a mă adresa direct prim-ministrului României, un om tînăr, a cărui singură semnătură încheie OUG 49/2014. Îmi permit acest mesaj pentru că sîntem colegi de generaţie şi am trăit o tinereţe politică în acelaşi oraş, chiar dacă în „tranşee“ diferite. Ei bine, domnule prim-ministru, eu cred, asemenea ţăranilor din Moromeţii, că „regele“ (adică domnia voastră) este bine intenţionat şi că supuşii săi l-au sfătuit, şi de această dată, cum nu se poate mai rău. Prejudiciile pe care le va provoca această ordonanţă în interiorul sistemului, din punctul de vedere al managementului, sînt incalculabile. Vom avea rectori sau decani de peste 70 de ani, la al cincilea sau al şaselea mandat. Vă puteţi imagina ce tip de relaţii interumane vor provoca şi vor promova aceşti oameni în universităţi? Prevederile legate de durata funcţiei de rector şi vîrsta posibilă trebuie refăcute. Asocierea cu „rectozaurii“ este de rău augur. Dacă cineva s-a gîndit că se vor cîştiga voturi, a greşit. Se cîştigă cîteva zeci şi se pierd cîteva mii, adică ale tuturor celor care nu au funcţii şi care nu le vor avea niciodată, din motivele enumerate mai sus. Şi un ultim argument. Înţeleg de ce trebuie ţinut AMR-ul plecării din funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu şi vă invit să vă gîndiţi la situaţia în care cineva ar împrumuta textele din ordonanţă şi le-ar pune în Constituţia României, reglementînd cu ele durata de exercitare a funcţiei de preşedinte al României. În această situaţie, Băsescu, avînd două întreruperi ale mandatelor, ar putea candida din nou în 2014, pentru obţinerea a două mandate succesive şi complete.  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.