O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului. De aici nu putem decît urca“... Şi tot de atîtea ori am înţeles că mă înşelasem. Continuam să ne afundăm. Încep să cred că această zvîrcolire bolnavă ne-o putem trece senini în propriul cont; sîntem, probabil, principalii vinovaţi, primii care întorc privirea, primii care acceptă explicaţiile simpliste ale celor responsabili cu argumentări documentate, primii care acceptă că altă cale nu exista iar compromisul cu aromă de compromitere a reprezentat întotdeauna o bună ieşire în caz de incendiu.
La toate cele de mai sus se adaugă aparent inexplicabila dificultate de a ne aduna laolaltă, de a simţi cînd şi cum să stăm unii lîngă alţii întru folosul tuturor. Societatea civilă există deocamdată doar în discurs ori în vîrful pixului gazetăresc. Avem grupuri de iniţiativă adunate cînd şi cînd, necesare supape pentru eliberarea presiunii din sistem, însă conştiinţa apartenenţei la o comunitate care să depăşească limitele propriei ogrăzi nu pare să ne fi locuit vreodată.
Din perspectiva arhitectului, o posibilă explicaţie ar putea fi oferită chiar de modul în care ne raportăm la conceptul de monument. O căutare rapidă arată că monument îşi află originile etimologice în latinescul monumentum care avea înţelesul de memorial, ceea ce aduce aminte, dar şi în monere, acesta din urmă fiind chiar mai grav ca sens – a sfătui, a avertiza. Or, cum poţi cultiva şi conştientiza o memorie colectivă, atîta vreme cît statutul monumentului (incluzîndu-l pe cel al propriei istorii) este unul mereu firav, nesigur, negociat de interese înguste, instituţii amorţite şi autorităţi obsedate de cîştigarea mercantilă a votului? Cum poţi construi o fiinţă colectivă sănătoasă, cîtă vreme nu asculţi sfaturile şi nu iei în seamă avertismentele?
La limita vetrei istorice a vechiului Rîmnic, „oraşul Domniei mele“ – după cum îl aflăm scris în hrisovul lui Mircea cel Bătrîn –, se găseşte biserica cu hramul Sfîntu’ Dumitru. O construcţie discretă, albă, cu turn înalt, retrasă între cîţiva copaci înalţi şi o seamă de vechi pietre de mormînt săpate cu înscrisuri tocite de vreme. Tocmai această biserică timidă, care nu pare a stîrni vreun interes special, îl intriga pe Nicolae Iorga care nota în Oraşele Olteniei (1925): „cu pridvorul său împărţit în trei, cu puternicul turn sprijinit pe acest pridvor unic, vorbeşte arhitectura sa de o vechime ce nu se poate desluşi prin mărturii scrise“. La ce unicitate se va fi referit istoricul şi la ce ne-desluşire a istoriei acestui lăcaş? Într-adevăr, sînt evidente aici cîteva trăsături cu totul nemaiîntîlnite în rîndul bisericilor ortodoxe din Rîmnic şi, poate, din ţară: deasupra intrării se înalţă un masiv turn-clopotniţă iar naosul, fără de abside laterale, este acoperit doar de o cupolă, la rîndu-i stingheră şi parcă tîrziu adăugată structurii generale. Mai mult, absida altarului se prezintă într-o formă regăsită mai degrabă la bisericile catolice: un contur pentagonal evident atît la exterior, cît şi la interior. Originile construcţiei nu se cunosc. Legenda vorbeşte de o veche capelă a teutonilor pe aceste locuri; alţii o poziţionează undeva în secolul al XV-lea, ajungînd să tot fie reparată de-a lungul timpului, ultima dată cîndva pe la începutul secolului al XIX-lea. Şi totuşi, de unde această formă atipică la biserica de lîngă vechea vatră a Rîmnicului?
Pavel Chihaia, în Ţara Românească între Bizanţ şi Occident (Editura ExPonto, 2010), îi dedică un atent studiu şi oferă o serie de explicaţii documentate asupra originii şi devenirii sale. Aşadar, la început, biserica va fi aparţinut unui ordin catolic, posibil cel franciscan. Chiar dacă astăzi absenţi, saşii se numărau printre locuitorii Rîmnicului încă de prin secolul al XIV-lea, astfel încît un lăcaş de cult care să le aparţină exista cu siguranţă. Prin această origine catolică s-ar explica atît amplasarea turnului peste intrare, forma naosului ce mai tîrziu avea să fie acoperit de o cupolă ortodoxă, cît şi închiderea poligonală a absidei altarului.
Ulterior, părăsită şi ruinată parţial, ajunge ca pe la jumătatea secolului al XVII-lea să intre în posesia Bisericii Ortodoxe, care o şi repară, redînd-o cultului. Cît despre vechimea sa, istoricul o aşază cu certitudine înainte de anul 1530, fără a-i putea fixa însă o dată precisă. Este aşadar posibil ca, măcar în parte, legenda care o lega de trecerea teutonilor prin aceste locuri să fi fost adevărată şi să fi existat într-adevăr, în acest loc, o capelă încă şi mai veche, poate şi acum parţial cuprinsă în zidirea pe care o vedem.
Acesta ar fi pe scurt istoricul bisericii cu turn peste intrare, din marginea vechii vetre a Rîmnicului. Un istoric încă deschis – un monument care intrigă, un monument care se dezvăluie cu reţinere, departe de a fi pe deplin epuizat din punctul de vedere al cercetării...
Însă, în anul de graţie 2012, s-a decis închiderea compoziţională a lăcaşului de cult, considerat acum numai bun pentru a primi „îmbunătăţiri estetice“. Chiar în faţa turnului intrării, lipit de acesta, s-a trecut la construirea unui pridvor închis, pauperă cutie din cărămidă îmbrăcată în polistiren. În anul de graţie 2012, am ajuns să fim martorii „extinderii“ unui monument medieval de primă valoare locală şi nu numai... Nu importă că întreaga structură ajunge să fie parazitată inutil, nu importă că i se alterează în mod evident silueta generală, nu importă toată istoria cu care-i sînt îmbibate zidurile, istorie pe care am rezumat-o mai sus – trebuia o „extindere“, s-a executat! A străbătut atîtea secole, a cunoscut ruina şi apoi reparaţia pioasă, pentru a primi în cele din urmă măsura zilelor noastre! Sub iluzia unei intervenţii ajutătoare, i s-a aplicat o grea şi nemeritată lovitură...
Crede însă cineva că Rîmnicul Vîlcii este un oraş aflat în afara lumii!? Nici gînd. Crede cineva că această „extindere“ a unui monument medieval s-a înfăptuit cu driblarea instituţiilor, a legii şi a regulamentelor?! Nici gînd. În Rîmnic există o Direcţie Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional, care are specialişti angajaţi. În Rîmnic există un arhitect-şef care cîntăreşte lucrurile din postura de specialist şi decide sau nu eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire. La nivelul regiunii există o Comisie a Monumentelor Istorice din care fac parte, cum altfel, tot specialişti. Peste tot specialişti gata să apere, la o adică, patrimoniul şi valorile locale. Surprinzător, nici una dintre aceste structuri şi nici unul dintre aceşti specialişti nu s-au opus. Dimpotrivă – au fost eliberate toate autorizaţiile, avizele şi certificatele!
Şi atunci, unde să căutăm responsabilii, dacă nu tot în rîndul specialiştilor, cîtă noimă mai poate avea termenul în acest context?
Să mai fi existat precedente în care monumentele să fi fost astfel alterate, cu o asemenea seninătate inconştientă, de chiar membri ai comunităţilor cărora le aparţin? Probabil într-un Ev Mediu cînd elemente de construcţie extrase din vechile ruine erau remontate în zidiri noi. Nu se punea, însă, pe atunci problema importanţei monumentului. Nici nu fusese articulat un asemenea concept…
S-au manifestat mai tîrziu la Curtea de Argeş intervenţiile lui Lecomte du Noüy, elev al lui Viollet-le-Duc, intervenţii care au eliminat construcţiile ce delimitau vechea incintă a mănăstirii şi au vizat catedrala. Sub bagheta aceluiaşi restaurator, biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, catedrala arhiepiscopală din Tîrgovişte şi biserica domnească Sf. Dumitru din Craiova au fost dărîmate şi apoi rezidite, pentru a corespunde unei invocate „corectitudini de stil“. Aceasta era filozofia şcolii întemeiate de Viollet-le-Duc în perioada de pionierat a restaurării de arhitectură. Erau îngăduite intervenţii radicale asupra monumentului; se ajungea pînă la a desface în întregime construcţii medievale, pentru a le reconstrui aşa cum ar fi fost corect din punct de vedere ştiinţific (potrivit propriei doctrine, desigur), chiar dacă nu se vor fi înfăţişat astfel în nici o etapă a existenţei lor. Trebuie făcută o observaţie: era vorba despre o anumită filozofie de lucru, o anumită argumentaţie ştiinţifică, cu toate criticile pe care le va fi primit ulterior. Era vorba despre o intenţie căutînd împlinirea monumentului, o încercare de armonizare a imaginii prezentului cu o ipostază istorică ideală. Nu era nicidecum un demers indiferent, dimpotrivă. Poate tocmai implicarea personală şi avîntul subiectiv, dincolo de rigoarea profesională, să fi pricinuit erorile imputate mai tîrziu.
În cazul bisericii din Rîmnic însă, avem de-a face cu o intervenţie brutală asupra monumentului, fără a mai putea bănui nici grija pentru acesta, nici sfiala specialistului în faţa pietrei vechi, nici documentarea riguroasă, nici vreo urmă de reţinere de la a tăia în carnea unei zidiri seculare.
Mai aproape de zilele noastre, în perioada comunistă, Rîmnicul a fost unul dintre oraşele puternic lovite urbanistic. Întreg centrul vechi a fost considerat nepotrivit, irecuperabil, ca atare ras de pe faţa pămîntului şi reclădit. Chiar şi atunci bisericile din zona centrală, printre ele şi Sf. Dumitru, au rămas pe locul lor. S-au construit blocuri în jurul lor, printre ele, ocolindu-le sau ascunzîndu-le, după caz. Dar au rămas pe loc, neatinse.
Astăzi, însă, în anul 2012, într-o lume mai bună, o lume în care competenţa demonstrează iar autoritatea dictează, le putem atinge cum şi cît dorim...
Întrebarea revine: care specialişti? Aceia care lucrează, decid şi avizează, fără a deschide măcar o carte? Aceia zidiţi în certitudinea propriei păreri? Aceia care nu simt obligaţia refuzului îndreptăţit, dacă propriul scaun le pare şubred? Aceia gata să accepte şi să propună orice şi oricum, dovedind cît de dispuşi la compromisuri şi cît de indiferenţi la compromitere sînt?
Despre ce memorie colectivă mai putem vorbi cînd oricine poate altera orice monumentum, fără teama vreunei reacţii de respingere, fără responsabilitatea apartenenţei la o societate coagulată, cu repere şi valori comun acceptate şi protejate?
Se dovedeşte, o dată-n plus, că oricine poate virusa în orice fel istoria mărturisită (şi) prin aceste monumente, fără ca organismul să mai fie capabil a produce anticorpi. Un organism vlăguit, suflînd sacadat, în stadiu terminal, cu greu agăţîndu-se de viaţă. Singura soluţie ar fi un tratament de şoc! Atunci cînd aceste monumente abuzate de barbaria indiferenţei şi a incompetenţei vor fi deparazitate, atunci cînd „tumorile“ le vor fi desfăcute, ziua-n amiaza mare, cu barosul, în văzul cetăţii, să fie de învăţătură, atunci cînd vor deveni mai întîi mărturie şi abia apoi construcţii, atunci cînd vom înţelege că valoarea nu este dată doar de suprafaţă, confort termic şi calitatea tîmplăriei, abia atunci vom putea spera într-o posibilă însănătoşire. Atunci ne vom recăpăta memoria şi vom cunoaşte drumul...
august 2012
Horia Dinulescu şi-a luat doctoratul în Arhitectură cu teza În căutarea modelului – rezonanţa tradiţiei în arhitectura românească.
Foto: H. Dinulescu