Numărătoarea nu e echivalentul judecăţii

Articolul foarte substanţial al dlui Dumitru Sandu ("Fenomenul comisiilor paralele în atestarea universitară", Dilema veche, nr. 258/2009) numea cu precizie cîteva din problemele fundamentale şi din metehnele izvorîte dintr-însele, pe cale de consecinţă, în sistemul concursurilor şi evaluărilor noastre universitare. Soluţiile pe care le propunea în încheiere, referitoare la transparentizarea şi simplificarea concursurilor, mi se par dintre cele mai recomandabile. Mă îndoiesc însă că aplicarea unor asemenea măsuri se va întîmpla foarte repede, dacă se va întîmpla vreodată: nu (mai) am, personal, încredere nici în mecanismele de autoreglare ale învăţămîntului românesc (pentru că legislaţia lui e prea confuză ca să susţină sau măcar să permită aşa ceva), nici în iniţiativele pompieristice ale vreunui factor de decizie, nici în "dorinţa învăţămîntului însuşi" de a se ridica la standardele de excelenţă mondiale. Să fim serioşi: majoritatea democratic zdrobitoare a celor care "fac", astăzi, învăţămîntul superior românesc (studenţi, profesori, sindicalişti, ministeriabili şi legiuitori, deopotrivă) aspiră la cu totul altceva - diplome repede luate cu minim efort şi posturi ocupate aşijderea. Compatibilitatea europeană a programelor de studiu şi a diplomelor? A criteriilor de angajare şi/sau de promovare pe posturi? Zicem ca la ei şi facem ca la noi, poveste veche... Titluri, publicaţii, criterii de performanţă occidentale? Le "echivalăm" noi cumva, traducere ad-hoc a "aranjatului" strămoşesc. Dl Dumitru Sandu atrage atenţia asupra implicaţiilor dezbaterii româneşti referitoare la criteriile de evaluare a performanţei universitare. Într-adevăr, "cerinţa noilor criterii de atestare operează, minimal, cu trimiterile la publicaţii în reviste indexate în baze de date internaţionale (BDI)", ceea ce a generat în mediile academice autohtone o frenezie nu doar a înscrierii publicaţiilor locale în BDI, ci şi una a "echivalărilor" - "dacă publici patru articole în reviste de aici echivalează cu unul adevărat de tip ISI" etc. etc. Bazele de date internaţionale nu sînt nici ele infailibile întru legitimarea calităţii ştiinţifice a publicaţiilor indexate; exemplul meu favorit e chiar Dilema veche, indexată BDI la CEEOL (www.ceeol.com), fără să fie o revistă ştiinţifică (întrebarea firească de aici este dacă un articol în Dilema veche face cît patru studii de specialitate în Analele Universităţii X; poate că face şi mai mult, dar acest lucru depinde de conţinutul textelor în discuţie). Dezbaterea locală s-a concentrat însă pe două (alte) aspecte: este vorba despre ceea ce dl Sandu numea "faţeta normativă" (referitoare la cerinţele minimale de performanţă pentru legitimarea calităţii universitare) şi "practica de evaluare" (cine evaluează, care sînt metodologiile specifice de urmat de către comisiile de concurs, evaluare, avizare, contestare etc.). Reglementările confuze în vigoare (orice tentativă de clarificare a lor pare lovită de un soi de blestem: iese tocmai pe dos!) au contribuit şi ele la focul discuţiilor. Ceea ce scapă atît dezbaterilor, cît şi analizei dlui Sandu este un al treilea aspect al întregii probleme, asupra căruia doresc să insist. Criteriile de atestare universitară precizează, într-adevăr, cu procustiană stricteţe, cîte publicaţii BDI, ISI şi/sau CNCSIS trebuie să aibă un candidat la un post universitar, la cîte proiecte/granturi de cercetare trebuie să fi participat "în ultimii cinci ani" (ei bine, da!) etc. Rezultatul este că una dintre cele mai importante piese componente ale dosarului unui candidat la concurs este tabelul sintetic în care acesta îşi numără, pe rubrici: cărţi (cu autor unic, 2 autori, 3 sau mai mulţi autori), manuale (cu autor unic, 2 autori, 3 sau mai mulţi autori), brevete, lucrări în reviste şi volume (în ţară, în străinătate), publicaţii ISI, publicaţii BDI, publicaţii CNCSIS, granturi (naţionale şi internaţionale) etc. etc. Consecinţa este, pe cît de simplă, pe atît de periculoasă: are candidatul cîte "i se cer", la fiecare categorie (şi mai echivalăm cîteva...). Comisia menţionează, uşurată, în raport: "Criteriul este îndeplinit". Te pui cu criteriul? Ei bine, eu cred că ar trebui "să te pui". Pentru că absolutizarea contabilicească a standardelor acestora are drept consecinţă o foarte periculoasă deresponsabilizare a juriului, a specialiştilor din respectiva comisie de concurs, care în loc să judece, numără. Pentru a număra, nu era nevoie să fie specialişti în alt domeniu decît acela al aritmeticii claselor primare. Aparenta duritate a reglementărilor legale nu îngrădeşte accesul în universităţile româneşti al nulităţilor oportuniste, ci îl permite, prin strategia "numărătorii suverane", garanţie clamată a obiectivităţii. Totodată, ea încurajează o slăbire a conştiinţei profesionale a membrilor comunităţii academice. Supuşi presiunii "reglementărilor faptice", echivalărilor şi posibilelor contestări, tot mai puţini dintre ei sînt dispuşi să asume riscul unei judecăţi de valoare care, întemeindu-se pe lectura atentă a publicaţiilor candidaţilor, ar argumenta pertinent că o carte (a unuia dintre ei) face cît cinci (ale altuia, mai grafoman şi mai atent la managementul carierei), sau că un studiu publicat în Analele Universităţii Z face lumină în domeniul Y, iar necunoaşterea lui pe plan naţional şi/sau internaţional nu reduce excelenţa ştiinţifică a autorului său. Cele mai multe dintre referatele concursurilor noastre universitare sînt opace, consemnează calm şi corect (ne)îndeplinirea criteriilor de către candidaţi, fără a construi argumentaţii şi judecăţi de valoare asupra adevăratelor probe din concurs, care nu sînt - în opinia mea - cifrele suveranului tabel sumativ... Evaluarea calitativă a publicaţiilor ştiinţifice e moale şi vagă, lăsată implicit pe seama legitimităţii editurilor sau a periodicelor unde au văzut lumina tiparului. De ce "să te pui rău", ca evaluator, ca "jurat", cu candidatul eventual respins, asumînd o judecată de valoare, cînd poţi să invoci impersonalul tabel sumativ? Răspunsul e, de fapt, foarte simplu: pentru că somnul raţiunii naşte monştri. Conştiinţa profesională, etica universitară pe care evaluatorul le întruchipează ar trebui obligate, cumva, să se trezească, să se asume cu riscurile de rigoare, dacă nu vrem să avem un învăţămînt superior tot mai mediocru, iubitor de simulacre, provincial şi călîu... Dar, cum spuneam, nu mai sînt sigură deloc că majoritatea lumii noastre universitare îşi doreşte să lucreze conform unor reale criterii de excelenţă, care ar implica o responsabilitate continuă a fiecărui membru al comunităţii sale - al elitei academice. Toată dezbaterea noastră despre cîte articole în publicaţii CNCSIS "fac cît" unul ISI mi se pare ca o discuţie despre hainele cele noi ale împăratului din poveste: cîte costume Botezatu trebuie să aibă împăratul ca să fie cît un Versace? Şi vechiul nostru Braiconf cu ce se echivalează...? Aş putea continua. Dar vai, uneori împăratul e pur şi simplu gol. Totul e că - potrivit reglementărilor în vigoare în universităţile româneşti - putem să ne facem că nu vedem asta, şi să avem parte de liniştea sufletului şi de iubirea colegilor.