MIHAIL SEBASTIAN LA ZI
Mihail SEBASTIAN Literatura de ocazie Dintre toate genurile posibile detest cronica "de ocazie": literatura pentru Crăciun, pentru Paşti şi pentru onomastici ilustre. Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului în acest sens că nu-l accept decît în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate. Şi împac această credinţă cu meşteşugul gazetăriei, preţuindu-l pe acesta numai pînă unde exerciţiul lui izbuteşte să forţeze spontaneitatea şi să înlesnească după voia ta găsirea imediată a cuvîntului, fără să-i strice însă niciodată înţelesul. Probabil că acesta este ajutorul pe care gazetăria îl dă scriitorului: îl învaţă cum să dispună de gîndurile lui într-un moment de indiferenţă sufletească şi cum să se dispenseze de ceea ce se chema odinioară "inspiraţie". Îi dă, mai ales, priză asupra insului său lăuntric; o priză dreaptă şi directă, nemecanizată, dar promptă, mergînd simplu către resorturile inteligenţei, declanşînd asociaţia de idei şi făcînd-o dintr-o dată să trăiască. Un titlu, un fapt divers, un sunet, o uşă care se deschide sau un zgomot de sanie care se aude trecînd dincolo de un geam îngheţat şi opac, unul din toate aceste nimicuri e de ajuns ca să-ţi înlesnească accesul la tine şi să te lege cu destinul frazei prime, ce aşteaptă să fie scrisă. E un moment de viaţă activă acesta, cînd ai prins cuvîntul întîi, aşa cum ai prinde capătul unui ghem de mătase şi, fixîndu-l pe hîrtie, ai pornit pe urmele gîndului închis acolo. Cronica de ocazie ignorează această libertate, care, la drept vorbind, nu e decît o disciplină. O scrii împotriva ta. Pentru cine sărbătoarea e o realitate sufletească nu poate fi un "subiect", iar pentru cine ea nu are nici un înţeles propriu, cu atît mai puţin. Oamenii poartă în ei această frumuseţe, că nu poţi minţi decît cu jertfa graţiei. Şi nu ignorez, scriind aceasta, imensa literatură de elogiu al minciunei, preţuirea fanteziei ei şi falsa ei învecinare cu arta. În realitate, graţia - ceea ce însemnează comoditatea mişcărilor şi a cuvîntului, simetria lor şi limpezimea lor - nu slujeşte decît adevărul adevărat. Scrisul ocazional suferă sancţiunile acestei moralităţi. E plat şi silit. Efortul omului de spirit se trădează în fraze, penibil. Literatorul devine atunci simplu artizan (ceea ce poate ar fi ideal) - artizan obligat să lucreze în zi de duminică, pentru că a fost silit să primească o comandă grabnică. Nu cred că există lucru mai plictisitor decît scrisul unei astfel de cronici, dacă nu cumva o fi lectura ei. Şi denunţ cu aceasta păcatul cel mai grozav de care o pagină tipărită se poate face vinovată. Plictiseala. Nu din neînţelegere, nu din greutatea de a urmări o abstracţie, nu din lipsă de informaţie, nu din lene şi nu din rea-voinţă. Ci, pur şi simplu, sentimentul ăsta de jenă şi incomoditate, de indiferenţă şi proastă dispoziţie, pe care ţi-l comunică zece rînduri normale şi corecte, dar împiedicate parcă în fiece cuvînt al lor neprinse unul de celălalt decît de întîmplarea tiparului, singuratece şi fără comunicaţie între ele, ca zece călători străini şi taciturni într-un vagon de clasa întîi într-un tren înzăpezit, la mijlocul călătoriei, în inima unei cîmpii. Sînt subiecte ingrate. De oriunde le-ai aborda şi oricum ai voi să le scrii - grav sau persiflant, convins sau neîncrezător - se coagulează sub peniţă ca o pastă aspră şi se împotrivesc lucrului tău. Condeiul oboseşte în scris, aşa cum ar obosi un om urcînd o pantă cu bolovani şi rîpe, îi simţi parcă respiraţia scăzînd şi rupîndu-se în gîfîieli scurte. Expresie plată şi fără noimă, ritmul fără elan şi fără libertate ţi se strecoară între lamele subţiri ale peniţei şi, împotriva bunului tău gust şi a oricărui efort, se rînduiesc pe hîrtie într-un şir lamentabil şi stupid. Te uimeşti uneori descoperind în opera unui mare artist şi inepţie sau, dimpotrivă, citind în cărţile unui scriitor depreciat un lucru de preţ. Te nedumireşte în imensa maculatură a lui Romain Rolland strigătul viu, şi sincer, şi puternic al lui Colas Breugnon. Fiindcă subiectele sînt ca drumurile. Pietruite unele şi drepte, te duc odihnitoare către casă; într-un mers spornic, te antrenează şi te îndeamnă - aşa într-o doară - numai pentru plăcerea de a nu te despărţi de ele. Ursuze şi sterpe altele, îţi frîng inutil piciorul trudit şi te silesc să ocoleşti prin locuri depărtate spre un ţinut, unde - o dată ajuns - nu vei fi găsit semnul căutat. Cronicile "de ocazie" fac parte din acest soi de subiecte dezolante din fire şi impracticabile. Iar cronica de Crăciun nu se exceptează. Dar să ne oprim aici. Pentru lămurirea cetitorului care ar putea să creadă că, sub acest rechizitoriu, subscrisul ascunde o cronică ce i-a fost poruncită de secretarul de redacţie, anume pentru un număr festiv. Nu sînt consideraţii tipărite din întîmplare astăzi. Ar fi putut să apară ieri, poimîine sau de Rusalii. E adevărat că astăzi, pe cuprinsul pămîntului ăstuia, cîteva mii de condeie au exersat, de la "Fulgerul Brăilei" pînă la cea mai mare publicaţie new-yorkeză, aceeaşi inspiraţie şi că aceeaşi cronică de Crăciun a apărut cu infime variaţii sub iscăliturile a tot atîtor oameni. Pentru noi, care nu ne ocupăm să producem literatură după necesităţile fixe ale calendarului sau să glosăm festivităţile cu poezie ocazională, faptul prezintă alt interes. Pentru ziua cînd vom porni să scriem un manual practic şi întreg de literatură şi să-i clasăm genurile esenţiale, cercetăm acest mod fericit de producţie scriitoricească, legat de datele însemnate cu roşu în calendare. Cu atît mai mult cu cît ele ne aparţin nouă prin excelenţă şi cu cît literatura românească a fost o vreme cînd n-a cunoscut alte resorturi. Muză mediocră şi trivială, "ocazia" a creat cel puţin trei sferturi din istoria scrisului nostru. Se ridica o statuie de bronz la Turnu Măgurele? Bardul (pînă într-un timp literatura nu posedă poeţi, ci barzi) cînta evenimentul acesta edilitar în douăzeci şi patru de strofe. S-a construit o linie de drum-de-fier sau - mai puţin - s-a schimbat orariul trenului? O lungă ovaţie salută această reformă binevenită. "Ocazia" meschinizează scrisul şi îi răpeşte libertatea lui morală. Îl fură de la propriile lui finalităţi pentru treburile şi rosturile altora. Îi ia mai ales orgoliul de a se servi numai pe sine însuşi şi îl întrebuinţează ca pe o gheată, ca pe un şervet sau ca pe un borcan cu muştar. Ţine să fie agrementată cu literatură şi versificată. Dintre subiecte, e cel mai pauper şi mai penibil: îţi oferă de la începutul anului lista sărbătorilor şi a comemorărilor. Bun pentru oamenii lipsiţi de imaginaţie. Prima voastră "bucată" pentru Revista copiilor nu era închinată Primăverii? Atunci, desigur, Crăciunului. Înţelegeţi de ce, dacă mi s-ar cere să spun în două cuvinte în ce stă superioritatea scrisului de acum asupra sămănătorismului şi ce anume exprimă progresul literaturii româneşti, aş răspunde aşa: desfiinţarea ocaziei! 1928 Radu COSAŞU Un text care mă priveşte direct în ochi Chestiune strict personală, fără multe explicaţii aici, de la Jurnal încoace, nu-l mai pot citi pe Sebastian decît în cheia autobiografiei mele. În consecinţă, tot de la Jurnal încoace, nu am citit un text mai tulburător pentru mine, cum îi plăcea lui Zigu Ornea să menţină acest adjectiv anacronic. Pornesc de la ultimul rînd: 1928. Sebastian nu avea mai mult de 21 de ani şi îşi trăia tinereţea lui "decisă şi confuză". La 21 de ani putea începe decis cu ceea ce detesta şi nu-şi reprima metaforele, ca tot adolescentul încă nemîntuit. Dacă aş fi citit la cei 21 de ani ai mei, în 1951, ceea ce înfiera el, aici - l-aş fi refuzat deloc confuz, foarte hotărît. La 21 de ani, gazetăria mea era toată de ocazie şi practicînd-o nu aveam nici "un sentiment de jenă şi inconsistenţă, de indiferenţă şi proastă dispoziţie". Nu mă interesa dacă e plicticoasă - nu putea fi cînd "ocaziile" erau ziua de 1 Mai, ziua de 9 Mai (ziua Victoriei asupra fascismului, pentru cei ce nu o ştiu azi...), ziua de 23 August, de 7 Noiembrie (şi ele detestabile azi...), comemorările eroilor clasei muncitoare, şantierele tineretului de la Salva şi Agnita... Autobiografic, Sebastian mă priveşte direct în ochi: "... se ridica o statuie de bronz la Turnu Măgurele? S-a construit o linie de drum-de-fier sau - mai puţin - s-a schimbat orariul trenului? O lungă ovaţie salută această reformă binevenită". Da, am ovaţionat munca de la Salva-Vişeu - pentru mine nicicum o muză "mediocră, trivială..." - şi dacă statuia de bronz de la Măgurele ar fi fost a Olgăi Bancic nu aş fi ezitat s-o salut în deplină libertate morală, fără să simt că ocazia "îmi meschinizează scrisul". Iar la întrebarea lui sarcastică - "prima voastră poezie pentru Revista copiilor nu era închinată Primăverii?" - răspund în transă autoironică: ba da, prima mea poezie a apărut în Revista elevilor, era cu primăvara... se intitula "În Spania a întîrziat primăvara", era împotriva lui Franco şi începea aşa: "Nopţile catalane, nopţile andaluze / cu surîsul ars pe buze..." (şi a fost demascată după â90, în România Mare, ca poezie comunistă). Nu, nu mă simţeam "pauper şi penibil", avînd în sertar, chiar aşa, "de la începutul anului, lista sărbătorilor şi a comemorărilor..." Oricînd putea veni un telefon de la secretariat: "Cosule, scrie-ne ceva cald, cum ştii tu, despre Olga Bancic..." Scriam cald şi cu un devotament care excludea problema talentului, problemă la fel de mic-burgheză ca "orgoliul de a servi (prin scris) doar pe sine însuşi". Nu cunoşteam, la 21 de ani, acest orgoliu, fascinant pentru el, detestabil, reacţionar pentru mine, acela de atunci. Eram un prost (deloc şmecher)? Un simplu apucat? Ar fi simplu şi pe gustul zilei. Textul lui nu-mi permite o asemenea indulgenţă. Cred că eram - precum atîţia adolescenţi miopi (fără Huliganii lui Eliade nu aş fi ajuns utecist!) - un tînăr necitit sau, mai intim zis, nedus la femei. Cu un minimum de orgoliu, mă văd citind acest text în 1968, adică la 38 de ani ai mei, vîrstă la care a dispărut Sebastian. Ce aş fi făcut? L-aş fi ascuns! Sau l-aş fi dat, în şoaptă, cîtorva intimi. Cine ar mai fi crezut că era vorba doar despre Paşti, Crăciun sau Rusalii?... Devenise(m) subversiv! Fiindcă citisem, încă din â56, De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, fiindcă "luasem notiţe" la Condiţia umană, căzusem sub influenţa lui Babel, a Armatei sale de cavalerie, combinînd-o cu mult Koestler de la Titus Popovici, şi o luasem deja peste cap pentru "teoria adevărului integral", a "adevărului adevărat", cum îl numeşte aici, stîngaci, Sebastian. Două "ocazii" au luminat viaţa scrisului meu, fără milă faţă de tot ce pusesem "pe hîrtie într-un şir lamentabil şi stupid", precum zice tot el. Cu "ocazia" Budapestei - ce ar fi scris Sebastian atunci? - am ajuns şomer ideologic, interzis în presă, dar competent în ceea ce Lenin numise în ultimul său an de viaţă "minciuna comunistă" post-revoluţionară, aceea care compromite mortal orice putere a sovietelor. Apoi, cu "ocazia" invadării Cehoslovaciei, orice "iluzie lirică" - aceea fără de care Malraux susţinea că nimeni nu poate pricepe secolul nostru - s-a spulberat. Recunosc că nu am disperat, nu am vocaţie, talent în această direcţie, am descoperit ceva nu mai puţin crud - ironia. Şi odată cu ea, viclenia, viclenia crescîndă în a nu mai ceda lozincărelii, şabloanelor, comenzilor sociale, pe scurt: voluptatea de a rata orice "ocazie de a minţi". Plus, desigur, frica. Frica de a fi prins şi turnat pentru fiecare cuvînt confuz, ambiguu, nes(u)pus. E ceea ce Sebastian nu a mai cunoscut: ştia tot despre graţie şi greaţă în inspiraţie, despre conformismul literaturii tradiţionaliste, dar îi va fi necunoscută dictatura religiei de partid care făcea din orice "ocazie" o comandă nu "grabnică" (precum se speria...), ci curat terorizantă. Sebastian nu a cunoscut angoasa unui telefon de la Scânteia cînd, ani şi ani la rînd, în fiecare ianuarie, se suna pentru un articol cu "ocazia" aniversării "eroului între eroi şi a tovarăşei sale". E limita imaginaţiei în morala sa literară; dar tocmai ea îi dă o subversivitate evidentă pentru oricare cenzor din România celei de a patra dictaturi pe care prietenul său, Pătrăşcanu, nu a mai ajuns s-o analizeze. Iar mie, azi, îmi dă dreptul să-l privesc fratern ca pe un text care mi-a răscolit, fulgerător, viaţa.