Merci, Roxana!

Pervertită aproape nu numai de ştirile zilnice televizate, ci şi de comentariile numeroşilor participanţi la talk-show-uri halucinante care volubil depăşesc măsura amuzantului şi animantului "socio hai-hui", pornesc spre locul meu de muncă, la universitate, unde vrem să mărim cunoştinţele noastre culturale în privinţa "ţărişoarei". Şi cum, faţă de setea de cunoaştere a tinerilor studioşi, nu mai ajunge să livrezi teme bune de literatură sau lingvistică, de artă sau istorie, trebuie să intri şi în alte sfere extraculturale, de toate zilele, politice, unde, momentan, nu te mai aştepţi la discuţii fie edificatoare, fie raţionale, fie neagitate. Şi totuşi, trebuie să ai răspunsuri logice la acest "Ce mai nou în România?", trebuie să găseşti explicaţii rezonabile în privinţa ştirilor transmise sau a zvonurilor răspîndite şobolăneşte. Ceea ce aproape e imposibil, atîta timp cît protagoniştii se joacă de-a politicienii, de-a mafioţii, de-a experţii în toate, amestecînd, pe un nivel impresionist, planurile - politice, particulare, comerciale etc. -, şi nu fără să facă mereu şi mereu apel la biata Constituţie, ca şi cum ea ar fi ceva sacrosanct, şi nu alcătuită tot de oameni nu întotdeauna infailibili. Ce să le mai spui studenţilor, în neobosita intenţie, obsesie chiar, de a contribui pozitiv la "imaginea" ţării tale de preferinţă, căreia îi dedici cea mai mare parte a timpului tău? Mă duc deci mîhnită, mă întorc parcă în vis. Ce s-a întîmplat între timp? Discutam într-un seminar de romanistică despre simbolism, cu comilitoni pescuiţi din toate disciplinele aferente. Cu cît de diferite sînt domeniile lor de specialitate (de la arheologie la zoologie), cu cît de diverse sînt ţările lor de baştină (din Alasca la Noua Zeelandă), cu atît mai mult avem de învăţat unii de la alţii. În primul rînd mă încînta referentul: Nu filolog, nu filosof, nu istoric de artă, ci om de ştiinţe exacte; încă nesaturat, neblazat, ne ţine un speech despre... Minulescu. În al doilea rînd mă încînta referatul: Un referat nu "de premiant" (din fericire din punctul de vedere didactico-comunicativ), dar fundat, bine argumentat, captivant prezentat. Ne povesteşte de investigaţiile lui - cărţi descoperite (neobişnuit pentru el ca "naturalist", deci atrăgătoare), Internet, tot tacîmul de azi, nu trebuie repetat, se ştie. Pînă la urmă, poate puţin stîngaci, scoate o poză uriaşă, alb-negru, încă una, alta în culori. Le-a găsit "în spaţiu" ca ilustraţii pentru poezia pe care ne-am propus s-o interpretăm, "Acuarelă". E vorba de fotografii digitalizate, făcute de o fată pe străzile Bucureştiului, o "fetişcană" de 17 ani, mi s-a spus. Nemţişorul curios îi scrie fetei, o întreabă, cere lămuriri, răspunde, comunică. Urmează mail după mail, un schimb de păreri, continuă dialogul, survine o pasiune... pentru Minulescu, transmisă natural şi spontan şi celorlalţi "seminarişti". Plec împăcată, după trei ore. Seara, nu mai aprind televizorul. Ce-ar fi dacă ne-am lăsa de agitaţiile verbale, de judecăţile superficiale despre evenimentele politice supramediatizate? Ce-ar fi să lucrăm? Atît. Să lucrăm mai departe. Ce ştie fiecare mai bine. Să învăţăm legile sau mecanica, fitobiologia sau baletul, oceanologia sau agricultura. Bucătăria. Politeţea sau chiar bunul-simţ. Sau să gîndim măcar. Să gîndim înainte de a vorbi. De ce să scriu asta? Scriu ca să mulţumesc unei persoane pe care - probabil - nu o voi cunoaşte niciodată, nu ştiu dacă este din cartierul Primăverii sau din Ferentari, din Dorohoi sau Dor Mărunt - nu-i ştiu decît numele -, dar care, nestingherită, îşi vede de treabă, citeşte Minulescu, gîndeşte în imagini făcînd poze, creează ceva frumos, nu-şi pierde cumpătul discutînd elocvent, dar aiurea, cu pretenţia de a ţine locul unui Parlament (englez). Sînt recunoscătoare Roxanei pentru "normalitatea" ei, pentru faptul că i-a reuşit ceea ce nu este de la sine înţeles, ce - poate - mie nu mi-a reuşit: a incita interesul pentru Ion Minulescu. Îi mulţumesc pentru că a dovedit că există şi acel "altfel". Recunoscătoare e şi Carolyn, studentă de românistică la Freiburg, venită tocmai din Alasca, care a devorat versiunea engleză a poeziei, construită de Roxana ad-hoc şi destinată studentului german doar pentru o mai bună înţelegere. Caro nu s-a mai despărţit de ea şi o duce acum spre alte continente, cu "puterea unui ser dătător de viaţă..." ___________ Elsa Lueder este profesoară la Seminarul de romanistică, Departamentul de limbă şi literatură română, Universitatea din Freiburg.