<i>Bunul</i> public şi <i>răul</i> privat

Cu siguranţă, întrebat fiind de adevărul său, fiecare grup va încerca să argumenteze proeminenţa acelui argument al propriei expertize asupra tuturor celorlalte. Dar, cum nu toate au acces la caracterul public al spaţiului public, axiomele sînt parcă invizibile sau, poate, nu sînt rostite prea des: 1. Proprietatea privată este garantată şi, pe cale de consecinţă, la fel trebuie să fie şi exerciţiul netulburat al acestei proprietăţi. Spaţiul privat, de la propria locuinţă la terenul meu, este acea expresie a proprietăţii care mă interesează în economia acestui text. 2. Spaţiul public este locul aducerii în mijloc, în vederea prezentării argumentelor, a negocierii, a schimburilor şi a deciziilor (i.e. răspunsul la întrebarea "unde au loc evenimentele descrise?", dar şi, fizic: bucată de teritoriu). Aducerea în centru se face astfel încît, în principiu, fiecare opinie parţială şi partizană este îndreptăţită la vocea şi la vizibilitatea ei, indiferent cît de puţini sau de pauperi i-ar fi reprezentanţii. Dacă binele public impune grevarea unei servituţi asupra proprietăţii private, trebuie negociată o soluţie de compromis prin care partea privată pierde - sau deleagă - din exerciţiul neîngrădit al posesiunii, dar cîştigă, în compensaţie, ceva echivalent. Adevărurile fragmentare (ale grupurilor con-locuitoare ale urbei) sînt prezentate în spaţiul public de către reprezentanţi ai cetăţenilor (consilieri locali, fiecare după afilierea sa politică, parlamentari, alţi aleşi) şi/sau de delegaţi ai intereselor expuse (experţi şi lobby-işti: de la ONG-uri - purtătoare ele însele ale unor filamente de interes public, la firme specializate, care promovează deschis unele interese private de grup). Deciziile se iau pe principiul majorităţii celor care au drept de vot (în democraţie) sau pe principiul impunerii puterii asumate sau delegate (în regimurile autoritare, totalitare, în dictaturi). Derivînd cu necesitate din 1), rezultă că exerciţiul proprietăţii mele trebuie îngăduit, ocrotit şi, mai mult decît atît, garantat, în integralitatea sa, de către comunitatea în mijlocul căreia aleg să îl exercit. Este un contract de coexistenţă, în virtutea asumării şi de către mine a respectării aceluiaşi principiu, atunci cînd el se aplică şi celorlalţi. Dar cum se face că, dacă un hoţ îmi invadează proprietatea, el este (sau ar trebui) pedepsit de lege, dar cînd o comisie de experţi a primăriei sau a statului hotărăşte (fără a mi se solicita opinia) că pe proprietatea mea am voie să construiesc doar un anume procent, sau deloc, sau doar într-un anumit fel, sau doar pentru alţii, aceşti stimabili nu au aceeaşi soartă cu cel pătruns prin efracţie în locuinţă? Un prim răspuns este acela că experţii primăriei sînt delegaţi de către binele public, la constituirea căruia am participat şi eu, cetăţeanul deţinător de proprietate privată, cînd am votat Constituţia, sau Parlamentul (şi, deci, un guvern ce se bucură de sprijinul majorităţii celor aleşi), sau consiliul local al urbei. Un al doilea răspuns este expertiza: o seamă de specialişti sînt mai calificaţi decît noi, plebea, la problemele oraşului. Urbaniştii, spre pildă, ştiu urbanologie, o ştiinţă despre oraş în permanentă criză (dovada o reprezintă uimitele studii despre oraşe altfel, precum Lagos, despre fenomenul de sprawl, despre Noul Urbanism etc.). Drumarii ştiu să ia străzile trasate de urbanişti şi să le dea profil transversal, scurgeri, rezistenţă în timp. Restauratorii vă vor spune că nu trebuie să mişcaţi o iotă de pe casa bunicului şi că trebuie să trăiţi precum dînsul (dacă veţi scoate igrasia şi veţi consolida casa implodată în sine după deceniile de expropriere), pentru că bine şi frumos este ca oraşul vechi să rămînă vechi, cu orice preţ (inclusiv în sens economic), iar oraşul nou nu are decît să plece la periferie; dar nu în parcuri, pentru că, deşi există obligaţia să plantaţi patru arbori la fiecare copac tăiat, mai bine blocăm oraşul decît să urmărim dacă s-au făcut plantările. PUG-ul tuturor şi PUZ-ul fiecăruia Pe scurt, experţii statului, ai primăriei, ai regiilor, ba chiar şi experţii pe care îi veţi angaja vor rosti cu glas înalt o seamă de limitări ale exerciţiului dreptului dumneavoastră de proprietate. Majoritatea se vor comporta ca şi cînd ar fi deţinătorii adevărului absolut asupra oraşului. Toţi aceşti oameni cred că binele comun li se datorează, criteriile lor de judecată fiind, ai zice, absolute. Aşa se face, spre pildă, că avem un plan de urbanism general (PUG), adică o lege de dezvoltare a oraşului cu parfum de secol XX (prima jumătate), elaborat de experţi, şi din care actori reali ai oraşului (mediul de afaceri, de exemplu) au fost reprimaţi. Ştim unde cred experţii că trebuie să fie clădiri înalte (cu alte cuvinte, ştim unde trebuie interzisă construirea lor, pe motive exclusiv de "estetică" urbană: pretutindeni altundeva). Dar oamenii - de la cel mai umil cetăţean la cel mai important actor economic - nu sînt reprezentaţi deloc în legile de dezvoltare ale urbei lor. Proprietatea privată "încasează" ce vor alţii pentru ea, dar ea, ca principiu fondator al oraşului, nu este vizibilă nicăieri. Aşa se face că presa consemnează - diabolizînd-o - multitudinea de planuri de urbanism zonal (PUZ) prin care exact acest interes privat se exprimă public. Ce pofteşte proprietatea privată de la oraş? Exerciţiul netulburat al dreptului său, pe care modul în care cineva - un grup onorabil de experţi - l-a exercitat în numele, pe seama şi în locul său nu o mulţumeşte. Vocile reprezentate sînt, în acelaşi timp, voci reprimate: cineva ştie în locul tău şi pe seama ta ce îţi este mai bine. De ce este de condamnat această cerere legitimă, a exerciţiului - în parametrii legali ai binelui public - şi nu interdicţia, pe care corupţia pe de o parte o sabotează? De ce este a priori rău să construieşti înalt? Este greşit să ocupi spaţiul public, în loc de a-l extinde şi în interiorul parterului clădirilor celor noi, dar, altfel, de ce e înălţimea un motiv de insomnie pentru intelectuali? De ce trebuie musai menţinut jos nivelul cutărei "zone de protecţie" ultracentrale, alungînd afacerile la periferie, în zone care nu le sînt proprii, şi condamnînd centrul la ruină şi irelevanţă, dar cu amintiri coşcovite, căci bani pentru atîta ţîfnă nu-s? De ce este criteriul conservării mai important acum decît cel al dezvoltării urbane? Toate acestea sînt întrebări legitime. Dar nimeni nu le dă răspuns, iar autoritatea se comportă de parcă e de la sine înţeles că small is beautiful, că less is more şi alte lozinci recitate pe de rost. Absenţa gîndirii critice este motivul pentru care luăm drept adevăruri pioase propoziţii foarte chestionabile sau care au fost puse în criză şi evacuate din contemporaneitatea profesiunilor respective de ani buni sau decenii. Principii asumate şi negocierea pe caz Primul lucru pe care cu toţii îl avem de făcut este să acceptăm principiile enunţate la început. Al doilea lucru pe care îl avem de făcut este să ne aşezăm la masa negocierilor. De o parte, binele public (prin autorităţi, societate civilă şi experţi, dar cu smerenie, căci sînteţi acolo pentru că aţi fost aleşi de cetăţeni, numiţi de aleşii acestora şi plătiţi din banii publici pentru cea mai onestă şi cea mai calificată opinie de expert). De cealaltă parte, proprietatea privată (dar cu smerenie, pentru că aceasta este învăluită de publicitatea spaţiului public, de ex-punerea ei, de contribuţia la binele comun, iar proprietatea imobiliară este cea mai vizibilă şi, deci, mai co-prezentă la constituirea spaţiului public). Al treilea lucru pe care toate părţile aflate în negociere trebuie să îl asume: dacă binele public impune o servitute asupra spaţiului privat, trebuie ca, obligatoriu şi concomitent, să ofere şi un privilegiu consolator. Te expropriez, fie! Sînt cazuri extreme, de cauză publică, dincolo de orice bănuială; dar o fac la valoarea de piaţă cea mai favorizantă pentru tine (recomand studierea modului în care s-a reconstruit Berlinul după 1990). Nu îţi dau voie să dărîmi cutare clădire, pentru că aduce aminte de strămoşii mei, sau ai noştri, fie! Dar eu mă îngrijesc de restaurarea casei vechi şi/sau îţi ofer condiţii de impozitare blînde pe proprietatea grevată de decizia mea. Nu construieşti deloc pe proprietatea ta, pentru că şi-au pus comuniştii parcuri, uzine, străzi şi blocuri, fie! Dar îţi ofer teren în suprafaţă sau valoare echivalentă altundeva. Încă nu s-a auzit, în spaţiul public, decît de interdicţiile enunţate mai sus, nu şi de compensările care ar trebui, ca rezultat al negocierii oneste, să le însoţească. Singure, grevările impuse arbitrar asupra dreptului de proprietate sînt tocmai cauzele care produc corupţie pentru a le eluda, ocoli, potenţa. Acum, nici un proces de negociere nu are loc între binele public şi spaţiul privat. Iată de ce justiţia devine spaţiul în care aceste negocieri reprimate se produc. Pentru mîine, negocierea între toţi actorii spaţiului unei urbe este soluţia. Dacă unii blochează deliberat aceste negocieri prin extrapolarea propriului domeniu de competenţă (important, dar sectorial, limitat în economia vieţii oraşului), este hilar să se mai şi plîngă atunci cînd, în mod firesc, dreptul de proprietate blocat îşi cere dreptul la cetate.