Filozofii regi vs filozofii preşedinţi

30 decembrie 2014   Alternanţa la părere

Cînd l-am întîlnit de curînd pe Michael Higgins, preşedintele Irlandei – cu ocazia unei conferinţe la care am participat împreună, în care el corela noua sa „iniţiativă etică“ cu o carte pe care am scris-o în colaborare cu fiul meu – How much is Enough? Money and the Good Life (Cît de mult e destul? Banii şi calitatea vieţii) –, am fost impresionat de atenţia pe care Higgins o acorda gîndirii. Într-adevăr, confruntarea de idei este una dintre pasiunile poetului-preşedinte al Irlandei – o pasiune pe care mulţi şefi de stat ar trebui să o împărtăşească.

În mai 2014, Higgins le-a spus studenţilor la economie ai Universităţii din Chicago că ceea ce se predă în şcoală este o disciplină deformată, ruptă de rădăcinile sale etice şi filozofice. „Recentele prefaceri economice şi financiare“, a declarat el, „au pus într-o lumină clară neajunsurile instrumentelor intelectuale furnizate de teoria economică clasică şi de ipotezele ei fundamentale cu privire la dezvoltarea durabilă a pieţelor autoreglabile“, mai ales „a pieţelor financiare globale preponderent nereglementate.“ El a propus apoi o „examinare critică a unora dintre ipotezele centrale ale teoriei economice, aşa cum este ea predată la facultăţile din întreaga lume.“

Care alt şef de stat ar fi capabil să descrie cu atîta precizie deficienţele teoriei economice, susţinîndu-şi argumentele nu numai cu citate din Adam Smith, dar şi din Max Weber, Thorstein Veblen şi Jürgen Habermas?

Experienţa academică a lui Higgins şi statutul său de poet consacrat îi conferă fără îndoială un avantaj în faţa altor şefi de state, şi îi permit să îşi susţină punctul de vedere invocînd gînditori de marcă, lucru pe care puţini pot să îl facă. Mai mult de atît, el demonstrează că un lider politic ar trebui să fie şi un om de idei, un lider cultural al ţării sale – şi al lumii. O astfel de prestaţie intelectuală ar trebui să fie o sarcină majoră a tuturor preşedinţilor reprezentativi (neexecutivi) şi un mijloc important prin care aceştia „să-şi cîştige traiul“.

Desigur, şeful de stat – fie el preşedinte sau rege – are şi alte îndatoriri vitale, inclusiv pe aceea de garant al constituţiei şi de simbol al unităţii naţionale. În plus, în sistemele de votare proporţionale, precum cel al Italiei – unde nici un partid politic nu cîştigă, în mod normal, de unul singur, o majoritate de fotolii în parlament –, preşedintele joacă adesea un rol-cheie în numirea prim-ministrului. De asemenea, preşedintele italian îi poate obliga pe deputaţii din parlament să-şi reconsidere deciziile (în Marea Britanie, regina a delegat această atribuţie Camerei Lorzilor).

Dar şefii de stat au totodată o gamă vastă de opţiuni, în ceea ce priveşte activitatea lor, după cum spune şi Ecleziasticul (XLIV, 5/6): „Povăţuitori ai poporului în sfaturi şi în înţelegerea ştiinţei./ Aveau înţelepte cuvinte întru învăţătura lor (…)“ – lucru foarte important în ziua de azi, cînd discursul public al democraţiilor este inevitabil populist şi activitatea academică devine tot mai specializată.

Chiar dacă anumiţi savanţi şi gînditori sînt capabili să devină „povăţuitori ai poporului“, este nevoie şi de un mediu favorabil, care să-i ademenească din turnurile lor de fildeş. Un şef de stat deschis la minte, cultivat şi preocupat de idei ar putea juca aici un rol vital.

În mod ideal, un astfel de şef de stat ar trebui să fie mai degrabă un preşedinte ales, decît un rege ereditar. Căci orice lucru important pe care îl poate face un rege poate fi făcut de un preşedinte reprezentativ ales, chiar mai bine – nu în ultimul rînd, deoarece este mai puţin probabil ca un înalt funcţionar ales să fie compromis de scandalurile din jurul progeniturilor răsfăţate sau pervertit de ipocrizia şi servilismul inevitabil de la o curte regală.

În plus, un preşedinte ales beneficiază de o mai mare legitimitate decît un rege ereditar, a cărui autoritate se revendică exclusiv din tradiţie şi ceremonie. Monarhia a fost deposedată de puterea sa de a acţiona sau de a reflecta, odată cu regii sau reginele cărora nu li se mai permite să spună sau să facă ceva care ar putea isca fie şi cea mai mică controversă.

Desigur, regii – şi mai ales soţiile, moştenitorii şi rudele lor – îşi creează propriile nişe, de la protejarea animalelor sălbatice, la sport şi activităţi de binefacere. (Arhitectura s-a dovedit un domeniu deosebit de riscant: Prinţul Charles a aflat-o pe propria-i piele, după ce s-a lansat într-o tiradă împotriva modernismului.) Într-o anumită măsură, regii şi curţile regale încă se mai pot manifesta ca arbitri ai artelor, muzicii şi modei, precum în secolul al XVIII-lea. Dar acest rol s-a atrofiat, pe măsură ce se aşteaptă tot mai mult ca ei să fie „normali“, să reprezinte cît mai fidel cu putinţă obiceiurile şi gusturile populaţiei.

Un preşedinte ales este în mai mare măsură îndrituit să stîrnească controverse, mai ales în sfera ideilor şi culturii, domenii care, transcendînd zona politicilor cotidiene, conferă calitate spaţiului public în care se desfăşoară jocul politic. Ar fi de neconceput ca un rege domnitor să atace oligarhia financiară, aşa cum a făcut-o Higgins, în discursul său din Chicago.

Chiar şi în 1936, cînd regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii a declarat că „trebuie făcut ceva“ în problema şomajului, el a fost criticat că şi-a depăşit atribuţiile. Şi totuşi, Higgins a declarat în luna mai că poziţia sa, ca şef de stat, îl obligă „să reprezinte experienţa şi dificultăţile trăite de poporul irlandez“ de-a lungul anilor afectaţi de criza economică.

Dar, cel mai important, un preşedinte ales este mai bine înzestrat decît un rege sau o regină pentru a provoca o dezbatere publică despre valorile şi priorităţile societăţii, deoarece este mai probabil ca el sau ea să fie o persoană cu abilităţi deosebite. Acesta este motivul pentru care o meritocraţie va produce întotdeauna rezultate mai bune decît un sistem ereditar.

Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2014 - www.project-syndicate.org 

traducere de Matei PLEŞU 

Mai multe