Eu, tu şi Băsescu

Traian Băsescu, preşedintele României, e un bun barometru al naţiunii şi, în ciuda clişeelor vehiculate în mass-media, s-a dovedit un politician mai abil decît ceilalţi membri ai clasei din care provine. O dovedesc victoriile sale de pînă acum. E versatil, inventiv, viclean, comunică rapid şi eficient, reuşeşte să dea impresia de sinceritate şi vorbeşte o limbă română mult mai bună decît colegii lui de clasă politică. E, concomitent, fidel cînd e vorba de angajamentele externe ale României şi alunecos cînd e vorba de politica internă. Îl bănuiesc şi de un patriotism de modă veche, însă fără exagerări naţionaliste. Pe ansamblu, e un om politic tipic, cu toate calităţile şi defectele acestei clase sociale. Doar că e un produs mai reuşit decît altele din aceeaşi categorie. Ca preşedinte, e mai puternic decît Ion Iliescu şi mai inteligent decît Emil Constantinescu. Cred că dacă Machiavelli ar fi fost român, l-ar fi plăcut pe fostul căpitan de navă. Nu e tocmai preşedintele pe care mi l-aş dori într-o Românie europeană, dar mi se pare cea mai bună alegere pentru România actuală, căci - din cîte văd - marfă mai bună nu se găseşte în stoc. (Domnul preşedinte) Traian Băsescu mă interesează în primul rînd ca personaj, ca individ care şi-a construit permanent imaginea pe care o are azi. Indiferent ce face, bine sau rău, reuşeşte să rămînă în centrul atenţiei. Orice gesturi sau acţiuni de-ale Domniei Sale devin imediat subiecte de importanţă naţională. Există zeci de personaje politice a căror unică trăsătură este aceea că sînt anti-Băsescu sau pro-Băsescu şi care, în absenţa lui, ar dispărea din peisaj. Asta spune destul despre forţa actualului preşedinte al României. Recent, Traian Băsescu a făcut o gafă imensă, deja popularizată în toată România şi în afara ei: după ce i-a smuls unei reporteriţe, excesiv de insistente, telefonul celular cu care aceasta îl filma, a numit-o pe tînără "ţigancă împuţită". Ce-i drept, nu direct, ci într-o discuţie privată cu soţia lui. Doar că - ghinion - telefonul confiscat funcţiona încă şi a înregistrat totul. Scandalul iscat a fost gigantic. Presa a fremătat zile întregi, s-au sesizat diverse organizaţii şi instituţii antidiscriminare, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării l-a sancţionat pe preşedinte cu un avertisment, certificînd caracterul rasist al spuselor sale. În vîlva din acele zile au fost discutate şi răsdiscutate două probleme: cea a distincţiei dintre spaţiul privat şi cel public şi cea a limbajului şi atitudinii rasiste a preşedintelui. Concentrarea asupra preşedintelui nu a fost totuşi cea mai bună atitudine. Limitarea la persoana Domniei Sale face ca discuţia să fie irelevantă şi nesinceră. Cu distincţia dintre spaţiul public şi cel privat lucrurile sînt şi simple, şi complicate: cu cît eşti o persoană mai publică, cu atît spaţiul privat ţi se restrînge. Traian Băsescu e o persoană mult prea publică pentru a-şi mai putea permite gesturi private. S-a impus reuşind să atragă atenţia asupra lui (adesea exclusiv asupra lui), iar foloasele unei astfel de izbînzi au venit la pachet cu ponoasele. Odată ce ai ajuns în lumina reflectoarelor, nu mai poţi să le stingi atunci cînd ai chef. Mai ales dacă îţi joci rolul bine, aşa cum face preşedintele Băsescu. Şi nu e prima oară cînd vorbele rostite de Domnia Sa într-un spaţiu privat ajung la publicul larg. Îmi amintesc acum de "parabola" cu licuriciul mare şi licuricii mici, dar şi de caracterizarea unui reporter drept "găozar". Aşa stau lucrurile: expunerea aduce şi ponoase. Poate că nu-i drept, dar... asta e. În privinţa caracterului rasist al sintagmei "ţigancă împuţită" lucrurile sînt mai greu de judecat. Nu e vorba că o asemenea expresie n-ar avea o conotaţie rasistă. Doar că nu cred că intenţia ar fi fost una rasistă. Traian Băsescu nu e rasist. E doar român. Aici e problema. Asemenea sintagme se folosesc în toată România şi de toţi cetăţenii României, fără deosebire de naţionalitate: "ţigan împuţit", "jidan împuţit", "valah puturos", "bozgor împuţit", "oltean jegos", "moldovean (iar) împuţit". Există şi alte opţiuni: "bucureştean borît", "român căcănar", "blondă proastă", "vacă grasă" (remarci sexiste şi discriminatorii). Reacţia corectă politic a presei, a politicienilor şi a societăţii civile a ocolit adesea fondul problemei (doar pe Mircea Toma l-am auzit sintetizînd-o o dată): exclamaţia preşedintelui României e de fapt o formă de descărcare a nădufului, una tipic românească. Ba chiar tipic umană. Vine din teama, ura sau dispreţul faţă de străin. Sînt convins că o mare parte dintre cei care l-au pus la zid pe preşedinte au rostit, la rîndul lor, în diverse circumstanţe, cuvinte la fel de grele la adresa unor etnii sau grupuri de populaţie. Incidentul ar fi trebuit să provoace o discuţie mai largă, concentrată nu doar asupra preşedintelui, ci şi asupra atitudinilor rasiste sau xenofobe din societatea noastră. Cunosc intelectuali rasaţi care au scris sute de pagini despre toleranţa etnică, iar în particular vorbesc despre jidanii împuţiţi şi bozgorii jegoşi sau, desigur, ţiganii împuţiţi. E totuşi puţin probabil ca o asemenea discuţie să aibă loc. Nu e o ştire. Fapta preşedintelui este, iar întreaga poveste (cu confiscarea telefonului mobil, protestele fetei, înregistrarea discuţiei ş.a.m.d.) poate fi chiar subiect de scurtmetraj. Eu mai cred şi că umbra aruncată asupra imaginii preşedintelui Băsescu în afara graniţelor ţării va fi compensată de un plus de popularitate în rîndul românilor. Sună paradoxal, dar aşa e: gestul domnului Băsescu nu face altceva decît să susţină identificarea lui cu românul generic, care zice mereu "ţigan/ valah/ oltean/ bozgor împuţit". Să nu se înţeleagă greşit. Românii nu sînt foarte rasişti - nici dacă îi comparăm cu naţiuni considerate foarte civilizate. În ciuda tam-tamului făcut pe tema rasismului preşedintelui şi a rasismului din România în general, nu pot să uit că aici nu s-a pus serios problema izolării ţiganilor în ghetouri, cum s-a întîmplat recent în ţări mai europene. Puseurile (totuşi grave) de antisemitism din trecut nu au dus la o exterminare sistematică, "nemţească", a evreilor români, ca în alte ţări, tot civilizate - deşi nici românii nu sînt chiar fără de păcat. După Marea Unire din 1918 minorităţile au avut mult mai multe drepturi în România decît în alte ţări şi, în general, xenofobia de aici e mai degrabă benignă. Românii sînt mai spurcaţi la gură, dar mai reţinuţi cînd e vorba de fapte. Reuşitele şi eşecurile lui Traian Băsescu se datorează exact acestei identificări a lui - adică a omului Băsescu - cu imaginea generică şi idealizată a românului de succes: descurcăreţ, petrecăreţ, vesel, sigur pe el, nu foarte bogat (ca să nu stîrnească invidii), un pic afemeiat, un pic băutor (dar nu chiar alcoolic), iute la mînie, spurcat la gură, cu inima largă şi plină de intenţii bune. Că e sau nu e aşa nu mai contează. Imaginea bate realitatea. Aşa se face că izbucnirea sa de furie s-ar putea să aibă efectul contrariu celui scontat de criticii lui: să-i sporească numărul de simpatizanţi. N-a fost un gest frumos, dar a fost unul pe care l-ar fi putut face aproape oricare dintre noi. N-a fost o exprimare academică, dar cuvintele acelea le-ar fi putut rosti - şi le rostesc sistematic - cei mai mulţi români. Aşadar, problema care ar fi trebuit discutată e aceea că prea puţini români au văzut în greşeala preşedintelui Băsescu chiar o greşeală. Le vor fi spus ziariştii şi politicienii că aşa se cade, dar cîte nu spun oamenii ăştia... Aş vrea să cred că măcar indignarea generală a presei şi a politicienilor în faţa unui asemenea gest a fost una sinceră. Dar mă cam îndoiesc. Mai avem pînă acolo. Cînd aşa ceva se va întîmpla, Traian Băsescu nu va mai fi preşedintele României. N-are dreptul decît la două mandate.