Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români

În septembrie 2014, Julia Kristeva susţinea la Bucureşti conferinţa „Cultura în cadrul proiectului european“. Una dintre ideile Juliei Kristeva care mi-au atras atenţia este că astăzi, peste tot în Europa, identitatea reprezintă un adevărat cult exprimat simplist sub forma: sînt francez, catolic şi sînt mîndru de asta, sau sînt român, ortodox şi sînt mîndru de asta. Probabil, anticipa sloganul „Mîndru că sînt român“ şi multe altele referitoare la identitatea pursînge de român neaoş atît de vehiculate în campania de alegere a preşedintelui României din toamna trecută. 

Dar ce înseamnă că avem

DEX-ul ne lămureşte:

înseamnă „sentimentul exagerat de admiraţie, veneraţie, respect şi adoraţie faţă de cineva sau ceva“. Faţă de cine? – este următoarea întrebare. Faţă de ideea de român, la fel ca ceilalţi români, sau doar faţă de sine, ca român superior, ce se diferenţiază de ceilalţi români? Dar, oricare ar fi răspunsul,

nu se diferenţiază semnificativ de

ce presupune, după acelaşi DEX, „atitudinea sistematică de admiraţie exagerată faţă de cineva înzestrat cu calităţi deosebite intelectuale, afective şi organizatorice“. Mai este nevoie să precizăm că această atitudine sistematică de admiraţie, în cazul

este provocată şi controlată de cineva.  Ajungem astfel să ne întrebăm: Cine are interesul şi instrumentele de a controla cultul personalităţii de român? S-ar putea să nu fim surprinşi constatînd că, în cazul multor conaţionali, cultul identităţii de „român“ se suprapune pe cultul personalităţii de „român“, un cult provocat şi controlat de un ego de „român“ neaoş, care se vede pe sine superior, în bună măsură diferit de ceilalţi români: semnificativ mai competent, mai inteligent şi mai moral decît ceilalţi români. 

Să le luăm pe rînd. 

Identitatea de români sau cultul identităţii de români? 

Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre

De asemenea, Andrei Pleşu, vorbind despre „mîndria de a fi român“, susţinea, pe bună dreptate, că nu poţi să fii mîndru de ceva ce nu-ţi aparţine. 

Drept urmare, povestea identităţii noastre cuprinde totalitatea răspunsurilor la întrebarea

Semnul distinctiv al unei persoane cu identitate puternică este că ştie ce vrea. Identitatea este cea care ne ajută să fim stabili şi să avem continuitate: să ne respectăm valorile şi promisiunile, să avem relaţii durabile, să fim consecvenţi, să ne urmărim scopurile. La polul opus, criza de identitate înseamnă confuzie, comportament şi relaţii instabile, dificultăţi în realizarea obiectivelor etc. 

Privind în jurul nostru, putem să ne întrebăm cîţi dintre români sînt persoane care ştiu ce vor, care au un comportament predictibil, de încredere, şi cîţi sînt mai degrabă inconsecvenţi, confuzi în ceea ce vor, cu o doză mare de imprevizibil în comportamentul lor. Dacă ne uităm în sfera politică şi economică, lucrurile stau la fel: nu există un set de obiective şi o strategie coerentă care să reflecte că această naţiune ştie ce vrea. 

Nu trebuie să fim oameni de ştiinţă pentru a ne da seama că avem o problemă de identitate, că mulţi dintre români se află într-o criză cronică de identitate. Pentru că, în acelaşi timp, 90% din români se declară „mîndri că sînt români“ (vezi studiul IRES din 2012). Nu ştim ce vrem să facem atît la nivel de ţară, cît şi la nivel individual, nu am avut nişte realizări valoroase şi durabile cu care să ne mîndrim, dar sîntem „mîndri că sîntem români“. Recunoaştem aici existenţa unui cult al identităţii de român, cineva care s-a născut pe acest pămînt, care aparţine acestei culturi şi, drept urmare, este înzestrat cu o anumită superioritate prin care se diferenţiază de alţii. Să vedem acum care este specificul acestui cult al identităţii descoperind cu cine se compară cei mai mulţi dintre români. 

Ce înseamnă „mîndru că sînt român“? 

Studiile despre caracteristicile cultural-comportamentale şi valorile românilor, realizate de Result Development în 2011 şi 2012, ne înfăţişează o realitate paradoxală. Marea majoritate a participanţilor se văd pe sine occidentali, asemenea germanilor, francezilor, americanilor etc. şi se diferenţiază complet de ceilalţi români. Rezultatul este reprezentat de două imagini total diferite: una reflectată de Noi şi una reflectată de Ei. 

Cînd se uită în propria oglindă văd o imagine bine conturată: de oameni competenţi şi morali, civilizaţi, orientaţi spre viitor, deschişi spre învăţare şi schimbare, cu un comportament predictibil, loial şi orientat spre colaborare. Cînd se uită la ceilalţi români, la Ei, descifrează o imagine la fel de bine conturată, dar total diferită de a lor. O identitate a „răului“, a invidiei, a lipsei de încredere, a imprevizibilităţii şi superiorităţii declanşate de un ego bolnav după putere şi cu o foame cumplită de a fi lăudat. 

Concluzia este că 95% din tot ceea ce reprezintă Noi, ca români, este semnificativ diferit de Ei, de Ceilalţi români. Identitatea noastră nu este identitatea lor. Cultul identităţii de român nu are nimic de-a face cu România şi cu românii, ci doar cu mine, cu propria mea personalitate, cu ego-ul meu.

În acest sens, putem vorbi despre un cult al personalităţii la români care maschează cultul identităţii de români. Dar nu putem vorbi nici măcar despre un cult al unei identităţi unitare şi coerente de român. Pentru că, de fapt, avem de-a face cu un cult al personalităţii reprezentate de Noi, de fiecare ca individ, şi cu un al cult al personalităţii reprezentate de Ei, de toţi ceilalţi români. Cele două personalităţi sînt, în linii mari, diametral opuse. 

Astfel, „mîndria de a fi român“ nu are legătură cu România şi cu românii, ci doar cu propria persoană. Traducerea este fără echivoc: eu sînt mîndru de mine însumi ca român, de personalitatea mea, dar mi-e ruşine de toţi ceilalţi, ca români, de ceea ce sînt ei. Urmarea firească este cea a unui individualism feroce, îndreptat împotriva celorlalţi, care sînt percepuţi drept duşmanii noştri. 

Criza de identitate la români? 

Definirea atît de diferită a identităţii de români de către majoritatea dintre noi este semnul distinctiv că suferim de o halucinaţie despre cine sîntem cu adevărat:

şi faţă de cum îi vedem pe ceilalţi români. În consecinţă, trăim mai degrabă într-o confuzie totală (sau aproape totală), decît într-o realitate împărtăşită de mine şi de ceilalţi români. Efectele crizei noastre de identitate sînt lipsa unui comportament care să invite la încredere şi predictibilitate, care să arate stabilitate şi continuitate în ceea ce sîntem şi în ceea ce facem. Cu alte cuvinte, din afară am putea părea că nu ştim ce vrem pentru că nu ştim cine sîntem. Nu ştim cine sîntem, dar ne credem valoroşi chiar dacă nu am arătat ceva în acest sens. Totul se întîmplă în mintea noastră şi se referă la ceea ce ne-ar plăcea să fim la nivel de maxim potenţial. Axioma lui William Shakespeare „Ştim cine sîntem, dar nu ştim cine putem fi“ se aplică pe dos în cazul celor mai mulţi dintre noi: ştim cine putem fi, dar nu ştim cine sîntem. În aceste condiţii, cine ar putea avea încredere în noi, cine ar risca să construiască ceva împreună cu noi? 

Ce putem face şi de unde să începem? 

Nu avem prea multe variante. Soluţia ipotetică este să ne distrugem cultul identităţii de români neaoşi, al mîndriei că sîntem români, şi să construim împreună (cu Ei) ceva valoros şi durabil cu care să ne mîndrim. Dar ce se poate face în situaţia de facto în care forţa identităţii multor români se bazează pe lipsa de identitate a celorlalţi români? Cum putem să construim ceva împreună dacă împărtăşesc convingerea că identitatea mea se fundamentează pe lipsa ta de identitate? „Nimic“ este singurul răspuns plauzibil… 

Pentru că identitatea noastră de români, demnitatea şi preţuirea faţă de noi înşine ca români nu le putem construi singuri, ci numai împreună cu Ei, cu cei de lîngă noi. Din acest motiv, primul pas este să înţelegem care e sursa crizei noastre de identitate şi unde este ea localizată: în noi înşine sau în Ei, în ceilalţi? În funcţie de răspunsul nostru avem numai două variante. Prima variantă este să continuăm ca şi pînă acum, adică să considerăm că noi avem dreptate în modul în care ne privim pe noi înşine, iar toţi ceilalţi români trebuie să se schimbe şi, implicit, să-şi schimbe părerea despre cum sîntem noi. A doua variantă este să încercăm să ne recunoaştem în felul cum ne văd ceilalţi români, iar dacă nu ne place ceea ce vedem să schiţăm noi primii paşi de schimbare. Să ne schimbăm propriile percepţii despre cît de importanţi sîntem pentru lume, să ne scădem importanţa atît de covîrşitoare pe care ne-am cocoţat. Să ne amintim că sîntem oameni cu toţii, iar ceilalţi sînt semenii noştri şi nu doar nişte „gîndaci“ ce trebuie striviţi. 

De asemenea, am putea să ne dăm seama cine are interesul să cultive un adevărat cult al personalităţii sale. Un ego matur, echilibrat, rezonabil, sau unul slab, imatur, nerezonabil? Pentru că un asemenea cult al superiorităţii faţă de toţi ceilalţi ascunde înlăuntrul său un ego slab, ce strigă după ajutor. Să ne dăm seama că răspunsul la criza noastră de identitate se află în noi înşine, în modul în care ne vedem şi ne imaginăm. Adică este necesar să ne dăm seama de cît de mare e „golul“ dinlăuntrul nostru. Iar aici vorbim despre educaţia noastră, despre valorile şi credinţele noastre, despre inflaţia ego-ului nostru hipersensibil şi care încearcă din răsputeri să-şi umple propriile goluri. Cu un astfel de ego, mai că am putea crede că cei mai mulţi dintre noi preferă mai degrabă să aibă dreptate decît să fie fericiţi. Să începem aşadar lupta… 

Valorile angajaţilor români.