Descinderi gri

Uneori, obiectele exoticului, ale străinului, ale straniului şi ale extravaganţei de care nu ne putem sătura ne ajung sub ochi într-un muzeu sau un album. Alteori, ne intră în casă în căutarea raftului cu mărturii de călătorie. Dar mai există şi obiectele curajoase, perseverente şi abile, care îşi află drumul în contexte nepotrivite şi neprielnice. Şi cum corpul e vehiculul ideal de expunere şi de exprimare, obiectele se stabilesc aici, pregătite de nişte afirmaţii la fel de curajoase şi consecvente. Este un accesoriu alb murdar al cărui fond e întretăiat de multiple pătrate negre. Anostul combinaţiei cromatice e îmbrăţişat generos de ciucuri fără vlagă şi totul susţinut de un aer de indolenţă cronică şi de ineleganţă stridentă. A fost transplantat din mediul lui nativ spre a servi ideologic şi boem şi a devenit unul din eroii vestimentari ai contemporaneitaţii. Kefieh-ul sau kefia, articol din pînză, tradiţional masculin, purtat pe cap sau în jurul gîtului în ţările arabe, şi-a găsit de mult paşaportul pentru vest. În anii ’70 şi mai ales la mijlocul anilor ’80, kefieh-ul s-a instalat cu hotărîre şi nonşalanţă în codurile vestimentare ale Vestului. De import palestinian, această pînză a cucerit pieţele capitaliste, sosind la timp spre a susţine isteria specific propalestiniană şi generic anti-americană, endemică în rîndul tineretului stîngist sau, pur şi simplu, remarcabil de confuz. Variaţiunile cromatice care au urmat, reprezentînd diferitele facţiuni teroriste (protocolar denumite "politice") ale palestinienilor au apărut ca ecou la Intifada din 1987, iar, în Vest, ca manifestare a lumii libere faţă de ceea ce lumea liberă furios numeşte oprimare şi nedreptate. Din primele clipe ale descinderii sale, kefieh-ul le-a amintit occidentalilor, constant preocupaţi de soarta drepturilor omului, de ruda lor săracă din teritoriile palestiniene şi de satana americană. Mai sugestiv şi mai puternic decît orice steag, această pînză a început să evoce, oportun, valori şi obsesii. Foarte rapid şi natural, kefieh-ul s-a alăturat pietrelor şi sticlelor incendiare din panoplia protestatarilor anti-mondialişti, revărsaţi pe străzi în episoade violente cu frecvente tendinţe de gherilă urbană, unicul mod de expresie a urii capitaliste şi antiamericane. Solidaritatea de zeci de ani a europenilor pentru cauza arabă îşi reclamă regulat numărul de steaguri şi de efigii americane incendiate spectaculos pe străzile Vestului, fără însă a plasa kefieh-ul exclusiv în contexte piromanice. El apare atît de des în instanţele obişnuite ale vieţii, suportînd aproape orice coabitare sartorială, încît a devenit de mult un simplu accesoriu pentru ambele sexe. Neîncetînd nici o clipă să fie un simbol ideologic puternic, acest accesoriu şi-a cîştigat şi un rol pe care pare să-l vrea neutru şi inofensiv. La fel se întîmplă, însă, şi cu celălalt erou vestimentar al secolului trecut şi al acestui început de secol - ubicuul tricou roşu Che Guevara, de sub care mii de trupuri adolescentine se plimbă seren oriunde pe mapamond. Faptul că mulţi purtători nu au nici idei de manual despre cine a fost Che Guevara sau de unde provin kefieh-urile şi ce simbolizează ele nu reduce din gravitatea fenomenului. După cum nici simplul argument "kefieh-ul ţine de cald" (pe care mi-a fost dat să-l aud) nu îi justifică prezenţa şi nu îl flatează deloc pe purtătorul cel ignorant, dar atent la rigorile modei. S-ar putea replica faptul că exclusiv moda poartă vina succesului acestui articol, ştiindu-se cît de necruţătoare este ea, dar atunci rămîne cel puţin observaţia că occidentalii purtători de kefieh nu sînt deloc consecvenţi. Oare cîţi dintre ei - sau dintre cei care îi privesc - au constatat că aproape toţi asortează kefieh-ul jeans-ilor? Absurda combinaţie este nu doar grotescă, ci şi contraproductivă, ajutîndu-l pe purtătorul angajat într-un anumit demers să-şi saboteze propriul rol. Desigur, faptul că un lozincard agresiv asociază obiectul-simbol al lumii oprimate (în opinia sa) celui mai faimos articol vestimentar capitalist şi uneia dintre emblemele cele mai solide ale americanismului nu e deloc singura contradicţie a autoproclamaţilor pacifişti. Portavoci urlătoare ale suferinţei poporului palestinian şi vajnici apărători ai unei democraţii pe care o susţin periculos de antidemocratic, la lumina torţei urbane, aceşti manifestanţi sînt un conglomerat de inconsecvenţă, contradicţii şi ignoranţă. Un melanj simptomatic pentru haosul cauzei "pacifiştilor", amintind ironic că şi kefieh-ul - la origine obiectul eroilor săraci - a intrat în enormul circuit capitalist, devenind un simplu articol de serie în Vestul "devorat de nedreptăţi sociale". Adus şi adoptat ca să exprime solidaritatea europenilor cu lumea arabă şi, în timp, scos din sertare atît pentru obositoare şi previzibile manifestaţii antirăzboi, cît şi pentru plimbări, distracţii sau apariţii la facultate, obiect sacru al pelerinajelor sociale de orice natură, kefieh-ul aparţine acum Occidentului şi a devenit la fel de banal precum limbajul ce-l însoţeşte. Reciproc, limbajul care demonizează capitalismul şi America (un strălucit loc comun) se menţine statornic şi obstinat precum pînza care insistă să se strecoare în compania jeans-ilor. Arsenalul vestimentar al tinerilor stîngişti e de mult recognoscibil, graţie predilecţiei lui pentru neglijenţă şi nonsens, care au devenit o marcă identitară. În cazul femeilor, acest cod este ucigător de feminitate, atunci cînd nu e doar evident şleampăt, dar se pare că percepţia estetică a fost de mult obliterată şi înlocuită de opţiunea ideologică şi de afirmaţiile politice pe care purtătorii le produc prin simpla apariţie. Iar atunci cînd nu există ca simbol, ci, după cum am subliniat mai devreme, ca pur capriciu al modei, kefieh-ul trăieşte inerţia oricărui accesoriu şi îşi ocupă locul de la sine înţeles pe site-urile care vînd haine. Eleganta imagine a unui kefieh expus muzeistic pe un site mi-a reamintit de ce evantaiele japoneze, pălăriile tradiţionale mexicane sau pieptenii tradiţionali spanioli nu se bucură de gloria perenă a bucăţii de pînză arabe. Pentru că mitul palestinian, care de o jumătate de secol culege ovaţii şi lacrimi în jurul planetei, şi-a asigurat un strivitor şi unic succes de public, ca de altfel întregul mecanism propagandistic ce l-a creat spre a-l oferi exclusiv lumii avide să ofere compătimire. Mîna lungă a modei ideologice a adus în jurul gîturilor europene o marcă a propagandei agresive, ruptă din scenele cu adolescenţi specialişti în minilapidări televizate. Atracţia unor astfel de scene este, fireşte, greu de respins pentru tinerii "pacifişti" occidentali, euforizaţi de suferinţa "oprimaţilor" şi de puterea destructivă care o însoţeşte.