De Ziua Armatei… despre militarul român

Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“. 

O întrebare care m-a tot bîntuit de atunci a fost asta: cît de mulţi luau în serios jurămîntul? Cîţi credeau în acel jurămînt? Cîţi dintre cei care l-au făcut, cînd armata era obligatorie, îl mai iau în serios? Şi,

ce înseamnă dragostea de ţară? Ce semnificaţie mai are ea astăzi? Nu doar pentru un militar, ci pentru orice cetăţean al acestei ţări… 

Dacă unul a jurat că o va apăra cu preţul vieţii, celălalt, care nu a jurat, înseamnă că nu o va face? Dar cel care a jurat şi acum a plecat din armată, o va mai face? Nu am aflat un răspuns limpede pînă în ziua de azi. 

În fiecare an, pe 25 octombrie, Armatei îi sînt dedicate texte înălţătoare. Un fel de

cele mai cunoscute hituri istorice. Se pomeneşte de semnificaţia zilei, se face trimitere la reformatorul Cuza, se amintesc regii, se cinstesc eroii neamului care „nu au precupeţit nici o picătură de sînge pentru a apăra glia strămoşească“, se face o haltă comemorativă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi în alte destinaţii cu rezonanţă, se porneşte apoi către modernizarea armatei din epoca postdecembristă, se subliniază încă o dată că „ţara noastră“ este membră cu drepturi depline a NATO şi se încheie laudativ cu misiunile internaţionale la care „băieţii noştri“ îşi fac datoria cu „profesionalism şi curaj“. 

An de an, aceleaşi texte ce amintesc de „lumina Maicii Domnului“ din ziua Paştelui şi de „Fie ca magia sărbătorilor de iarnă…“ din pragul Crăciunului. Şi sînt convins că, dacă ai avea acces la înregistrările din anii trecuţi, ai descoperi că multe texte sînt identice. 

La festivităţi, „încărcătura emoţională“ de care toţi, pînă la unul, mărturisesc cu voce tremurîndă că sînt pătrunşi mă pune, de fiecare dată cînd particip, serios pe gînduri. Mai ales cînd disting în declaraţiile oficiale aceleaşi expresii lemnoase repetîndu-se invariabil.

Şi sînt convins că, dacă ai întreba pe oricare din cei prezenţi dacă îi mînă plictiseala şi nerăbdarea, s-ar încrunta şi te-ar face albie de porci. Cum îţi permiţi, nesimţitule? – te-ar lua ei la rost. Căci patriotismul, în asemenea momente, atinge cote alarmante. 

Se depun coroane de flori. Trebuie să se depună. E firesc. Dar cîţi sînt acolo, cu adevărat? Şi, lăsînd frumoasele texte deoparte, cît de mult îl respectă românul pe militarul român? Sau, la fel de important, cît de mult se respectă militarul român pe el însuşi şi instituţia în care lucrează? 

De ce are încredere românul obişnuit mai mult în militari decît în profesori? De ce acelaşi român are mai multă încredere în Biserică decît în Armată? Pe ce anume îşi bazează românul preferinţa pentru una sau alta dintre instituţii? Din ce se hrăneşte această încredere? La ce se gîndeşte cetăţeanul român cînd preferă un militar unui doctor? Concret. E fiindcă acesta, prin acţiunile sale, se străduieşte să fie la înălţimea alurii clasice cu care conducătorul providenţial era înzestrat în legendele istorice ale lui Dumitru Almaş sau în producţiile lui Sergiu Nicolaescu? Cumva fiindcă participă la inundaţii şi deszăpeziri? Sau fiindcă „Armata e cu noi“? Ce argumente îl determină pe român să investească în capitalul de imagine al Armatei? 

Am văzut nenumărate filmuleţe în care militarii americani erau aplaudaţi de concetăţenii lor la simpla apariţie într-un aeroport, într-o şcoală, într-un mall sau chiar pe stadion. Lumea se ridica în picioare şi îi aplauda. Era un gest spontan, necontrafăcut. Nu am văzut aproape nicăieri un asemenea gest la adresa militarilor români. (Nu pun la socoteală momentele oficiale cînd fanfara îşi face ieşirea, după ce Regimentul de Gardă prezintă onorul, iar cei prezenţi încep să aplaude.) Să fie ceva în neregulă cu populaţia României sau cu militarii ei? Sau şi cu unii, şi cu alţii? Le este jenă civililor să îşi manifeste respectul (certificat, de altfel, în sondaje) pentru cei care au jurat să îi apere „cu preţul vieţii“? Sau nimeni nu ia în serios ideea că, la nevoie, Armata va face tot ce îi va sta în putinţă pentru binele patriei? 

Desigur, unii ale căror chipuri imită mutrele generice de

din revistele de antropologie ar putea răstălmăci aceste cuvinte, spunînd că pretind ceva apropiat de veneraţie, sau ar trece în registrul conversaţiei de bîlci, conchizînd zeflemitor: „Dar ce-ai vrea, să fac o plecăciune cînd văd un caporal pe stradă?“. La urma urmei, militarul îşi face doar datoria, la fel cum X, în Pipera, şi-o face pe-a sa. De ce să aplaud pe cineva pentru asta? Şi, astfel, mă întorc iar la americani (căci, se pare, ei dau tonul în toate): de ce americanul obişnuit manifestă un asemenea respect pentru militarul american? Căci şi militarul american îşi face doar datoria, la fel cum şi-o face şi cel de pe Wall Street şi muncitorul de la uzinele din Detroit. 

Sînt curios cum ar întîmpina tinerii dintr-un mall bucureştean un român îmbrăcat în haine de militar. Şi-ar da coate nedumeriţi? Personal, nu am văzut niciodată un militar român – îmbrăcat corespunzător – într-un mall. Niciodată. Şi, luînd aminte la videoclipurile cu militari americani postate pe YouTube, mi se pare chiar ciudat. 

La fel, nu am zărit un singur militar român cu prietena, braţ la braţ, plimbîndu-se prin parcurile din Bucureşti. De ce? Care este motivul? Avem voie să adresăm cu glas tare aceste întrebări şi, dacă da, putem răspunde la ele fără pseudo-sentimentalisme şi teamă? 

Aveam 14 ani cînd am intrat ca elev la Liceul Militar de Marină, am absolvit apoi Academia Tehnică Militară şi, începînd din 2001, sînt ofiţer. Ca mulţi alţi militari, am schimbat o garnizoană cu alta şi am cunoscut oameni de toate felurile. Nu de puţine ori, părerile celor cu care interacţionam nu prea băteau cu sondajele (aici, recunosc, trebuie menţionat ghinionul meu înnăscut de a intra în contact exact cu acele persoane nereprezentative ce pun la îndoială opinii adînc înrădăcinate în mentalul colectiv românesc). Iar în unităţile prin care m-am perindat am întîlnit indivizi (e drept, cîţiva numai) ce m-au făcut să mă întreb dacă ăştia erau puşi la socoteală cînd românul îşi exprima simpatia pentru Armată. 

Între timp, părerile mele despre militarul român, idealiste în primă fază, s-au mai temperat. Dar, precum am spus, unele întrebări ce m-au măcinat tot nu au primit un răspuns. Încă nu îmi pot da seama – alt exemplu – ce crede, în mod sincer, un corporatist despre un ofiţer. Ori un taximetrist, un patron de magazin, un agent de bursă sau, de ce nu, un make-up artist. Ce părere mai are în ziua de azi tînărul de la sat despre cei care îmbracă uniforma militară? În rîndurile intelectualităţii, cum este percepută elita Armatei? 

dacă asta ar însemna o altă înşiruire de fraze ce nimic nu au a spune interesant, mai bine urmăm linia trasată de Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă“.) 

Pe de altă parte, dacă vrem să nu folosim standarde duble şi să privim situaţia relativ nepărtinitor, ar trebui să fim de acord că într-o societate în care diplomele de facultate se obţin pe bandă rulantă, la fel ca doctoratele, într-o societate în care etapele devenirii profesionale se sar cu o uşurinţă de nedescris, într-o societate în care cinstea, munca şi modestia sînt subiecte permanente de băşcălie (deşi toată lumea le invocă şi se plînge de lipsa lor), într-o societate în care ambiţia se confundă cu tupeul, iar respectul ia forma linguşelii şi a servilismului, într-o societate în care verticalitatea e înlocuită cu obedienţa, iar lipsa de scrupule se substituie moralităţii, e greu ca tocmai Armata să fi scăpat acestor influenţe. 

Militarul român este reflexia „cazonă“ a societăţii româneşti contemporane. Şi tocmai de aceea, o spun fără reţinere, cunosc militari ale căror doctorate sînt impecabile, ale căror lucrări nu sînt nişte compilaţii scrise de alţii pe care ei şi-au pus doar numele, cunosc militari care îşi ştiu meseria la fel de bine cum un chirurg stăpîneşte arta de a executa o operaţie pe cord deschis, cunosc militari care şi-au închinat viaţa întreagă unei cariere nepătate şi exemplare, cunosc militari care fac tot ce le stă în putinţă pentru ca Armata să fie o prezenţă incontestabilă în viaţa publică românească, cunosc militari care suferă cînd Armata e ridiculizată şi care au ales să fie militari nu pentru că aici găsesc un loc călduţ de unde, de bine, de rău, ies cu o pensie bunicică, ci pentru că asta au dorit să devină, cunosc militari care sînt mîndri de ceea ce sînt şi au realizat şi care sînt afectaţi cînd sînt confundaţi cu cei care fac de ruşine meseria de militar, la fel cum mulţi români se simt mînjiţi de cei care murdăresc numele de român.

Îi cunosc pentru că am trăit şi trăiesc printre ei. Nu ştiu cît de mulţi sînt, dar există. Şi, fără ei, Armata de acum, aşa cum este, ar fi fost mult mai puţin. 

Însă, ne place ori ba, pădure fără uscături nu se poate şi, indiferent că discutăm problema Armatei, a Bisericii, a birocraţiei şi a culturii, ori analizăm sistemul educaţional, juridic, politic şi pe cel din sănătate, constatăm că există (şi) corupţie, incompetenţă, aroganţă, indolenţă şi superficialitate. Constatăm că destui împăraţi sînt goi şi, totodată, întrucît rar sînt arătaţi cu degetul, că aceşti „împăraţi“ cred că hermina ce-i acoperă e autentică. 

De asemenea, constatăm că cei mai mulţi români au mîinile legate sau socot că au mîinile legate şi, pe cale de consecinţă, îşi cenzurează orice acţiune care le-ar putea periclita job-ul şi cariera (sau, în exprimarea inspirată a lui Upton Sinclair, „It is difficult to get a man to understand something, when his salary depends on his not understanding it“). 

E o luptă – inegală, poate – a meritocraţiei şi bunului-simţ cu aroganţa şi autosuficienţa care se duce pe toate fronturile societăţii româneşti, o luptă ce nu va fi tranşată pînă ce o majoritate confortabilă nu va pricepe că: 1) absolvirea unui kilogram de cursuri, la pachet cu atestatele corespunzătoare, nu te fereşte de ignoranţă şi prostie, dimpotrivă, le face pe cele două şi mai vizibile; 2) a fi prost şi ignorant, dar bubuind de o nesănătoasă încredere în sine, e cea mai nefastă combinaţie de trăsături la care o persoană ambiţioasă se poate aştepta; 3)

-ul nu este o poziţie sau un titlu, ci viziune şi exemplu personal; 4) dacă tac-tu sau altă cunoştinţă poate, avînd la îndemînă un stilou sau nişte relaţii, să te aducă pe un post oarecare, în detrimentul altuia care chiar îl merită şi e îndreptăţit să îl ocupe, asta nu înseamnă că eşti calificat(ă) moral să ocupi acel post (tu, oricum, fiind recomandat(ă) de inteligenţa, studiile şi talentul tău, îţi poţi găsi uşor de lucru, sînt convins, oriunde în altă parte şi fără ajutorul lui); 5) mania de a publica „lucrări ştiinţifice“ la edituri ce se compromit ele însele prin publicarea acelor maculaturi ce nu interesează pe absolut nimeni (nici măcar aşa-zişii autori nu se obosesc să le citească) stîrneşte imense hohote de rîs, dacă nu dispreţ, dar nicidecum admiraţie. 

Voi încheia repetînd ce am afirmat cu altă ocazie: anume că, în comentariile despre militarul român, rareori se păstrează un ton decent şi echilibrat, lipsit de istericale şi exagerări de-o parte sau de alta. De aceea, nu ar fi rău ca, în această fleşcăială media unde panegiricele cele mai abracadabrante se iau la trîntă cu desconsiderarea cea mai crasă a Armatei, cîteva date de bun-simţ să încerce a restabili cît de cît proporţiile reale ale militarului român. 

Voi începe cu o banalitate: militarul român a jurat credinţă acestei ţări, România. Poate ar fi bine de ştiut că, uneori, dacă imaginea pe care o lasă este în urma aşteptărilor, nu este întotdeauna vina lui. Poate ar fi bine de ştiut că militarul român mustăceşte cînd realizează că e băgat în seamă doar de Ziua Armatei şi de Ziua Naţională, eventual cînd o calamitate naturală loveşte ţara şi se apelează la ajutorul lui sau cînd un coleg de arme se întoarce pitit între scînduri, petrecut de făţărnicia televiziunilor care, vreme de cinci minute, îl transformă într-o pildă a curajului şi eroismului, împăunîndu-i moartea cu metafore de doi bani. 

Poate ar fi bine de ştiut că militarul român nu este mai erou decît un doctor, un profesor sau un muncitor român, nu are o capacitate de suferinţă mai mare sau mai mică decît aceştia, poate ar fi bine de ştiut că militarul român respectă legea, e serios şi îşi face treaba, militarul român visează la fel de mult ca tine şi cade pradă aceloraşi iluzii ca noi toţi, militarul român îşi ajută prietenii, îşi invită iubita la film, îşi creşte copiii, face sacrificii şi îndură privaţiuni ca oricare.

Militarul român nu este mai bun şi nu este mai rău decît celelalte milioane de români şi, din acest motiv, merită la fel de mult respect ca orice alt cetăţean al acestei ţări. Nu mai puţin decît un ministru, nu mai mult decît un învăţător. Cînd forma aceasta de respect va deveni o însuşire palpabilă a poporului român şi nu se va mai regăsi doar în exprimări preţioase, răsunînd strident, ca nişte tinichele, atunci realitatea românească se va schimba profund. Şi profeţia mea e că se va schimba în bine. 

Dear Darlin’ Namor,

Foto: wikimedia commons