De ce mă întorc acasă

Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie. Personal, nu simt neapărat nevoia să-mi justific decizia, dar am aflat că unii dintre cei care gîndesc ca mine, fie că au făcut pasul, fie că nu, au fost hărţuiţi şi umiliţi de familie şi cunoscuţi pentru că au hotărît „să dea cu piciorul“ oportunităţilor din afară şi să revină acasă. Pentru ei scriu acest articol, pentru cei care simt la fel ca mine, dar şi pentru apropiaţii lor care nu simt la fel, dar ar fi cazul să le arate mai mult respect şi să le ofere mai mult sprijin, fiindcă experienţa migraţiei poate fi traumatizantă, iar lipsa de consideraţie nu ajută pe nimeni. 

Sînt multe de spus despre motivele revenirii mele, dar va trebui să mă limitez doar la cîteva aspecte personale pe care poate unii le împărtăşesc. Cei mai mulţi mă vor contrazice, dar nu înseamnă că unii au dreptate, iar alţii nu, ci că experienţa migraţiei este una privată şi fiecare o resimte în felul său, suprapunîndu-şi pe alocuri viziunea cu a altora. 

1. Mă întorc acasă fiindcă

oamenii, locurile, obiceiurile, aerul, mîncarea, micile bucurii, chiar şi inconvenientele cu care am învăţat să mă descurc. Iubesc România aşa cum e ea, cu bune şi cu rele, nu o confund cu guvernanţii ei, cu birocraţia, cu mizeria şi cu tot ce nu merge în ţara asta. O iubesc necondiţionat pentru că e

. În plus, recunosc că alegerile prezidenţiale şi activitatea intensă a DNA mă încurajează şi mai mult. Mişcările lui Putin mă îngrijorează (au contribuit la decizia mea de a mă muta temporar în Irlanda anul trecut), dar nu mai cred atît de mult că se va ajunge la un conflict deschis – la urma urmei, Rusia are un campionat mondial de fotbal de organizat! 

Am început cu ce-i mai greu şi mai controversat –

carevasăzică, am scăpat ghiuleaua. Cum să-i explic sentimentul de „acasă“ unuia pentru care

?! E genul de trăire pe care o poţi înţelege doar prin experienţa proprie, niciodată prin presupuneri şi exerciţii de imaginaţie. Cei cărora le e dor de „acasă“ nu au în vîrful piramidei trebuinţelor lor banii şi confortul societăţilor funcţionale, fiindcă nevoile lor nu sînt cuantificabile – eu, de exemplu, vreau să văd conturul munţilor mei dragi de acasă cînd deschid dimineaţa fereastra, iar aerul curat, binecunoscut, să-mi inunde plămînii, şi să pot urca pe oricare dintre munţii din oraşul meu natal şi din împrejurimi ori de cîte ori simt nevoia să mă relaxez. Nicăieri nu am regăsit acelaşi efect. Am văzut locuri minunate, extraordinare, nu doar în Europa, ci şi în America şi Orientul Mijlociu, locuri pe care le-am absorbit cu nesaţ şi pe care le-am iubit, locuri pe care le păstrez cu sfinţenie în amintire, dar care au o altă energie decît cea a locului în care m-am născut şi care îmi lipseşte mie cînd sînt departe. Cuantifică asta, dacă poţi… 

2. Revin în ţară pentru că

în ultimii cincisprezece ani şi să fac asta în condiţiile mele, dacă tot am ajuns la nivelul la care să-mi permit acest lucru.

Procesul de validare ca psiholog în Irlanda implică cinci luni de aşteptare, o taxă de 500 de euro şi o încadrare pe piaţa muncii care nu mi se potriveşte. În ţară am avut rezultate excelente pe anxietate, depresie, fobii, traumă şi stres post-traumatic la adulţi, dar în Irlanda, ca psiholog clinician, sînt oferte de muncă preponderent în mediul spitalicesc, pentru copii cu deficienţe mintale (retard, autism) sau adulţi cu adicţii (droguri, alcool) şi foşti puşcăriaşi (violatori, tîlhari) aflaţi în program de reabilitare, ceea ce nu ţine deloc de ceea ce fac eu. Iar ca să-mi deschid un cabinet privat, principalul obstacol constă în chiriile enorme care mi-ar lăsa găuri greu de acoperit în bugetul meu de debutant pe piaţa dublineză. 

Am încercat să mă angajez aici încă din prima săptămînă, trimiţînd sute de CV-uri pe site-urile de resurse umane disponibile şi chiar luînd iniţiative acolo unde nu erau afişate posturi. Am primit tot atîtea sute de respingeri ce conţineau în marea lor majoritate două motive: a) sînt supracalificată şi b) nu am experienţă relevantă în Irlanda. Se pare că aici lumea se sperie de calificările post-universitare (iar eu am două mastere şi un doctorat) sau, în orice caz, nu le cad bine studiile care nu sînt făcute la ei. M-am angajat pînă la urmă, dar nu în domeniul meu. Am lucrat mai întîi la Amnesty International Ireland ca

– unde inspiram persoane din toată lumea să sprijine această organizaţie pentru apărarea drepturilor omului, devenind membri şi cotizînd lunar cu o sumă la alegerea lor, nu mai mică de zece euro. Apoi am lucrat la Mainstream Translations and Interpreting Services ca interpret de limba română în relaţia cu Registrul Stării Civile în numele românilor care doreau să se căsătorească şi nu ştiau suficient de bine limba engleză pentru a se înţelege adecvat cu autorităţile competente la depunerea documentelor necesare şi în timpul ceremoniei de cununie civilă. Frumos, interesant, experienţe noi, oameni noi, abilităţi noi, dar mie mi-e dor de cabinetul meu, de meseria de psiholog şi de clientela mea. 

Cînd îmi căutam de lucru şi în discuţiile cu românii pe care îi întîlneam cînd lucram ca

am fost chiar sfătuită să mint în CV ca să mă pot angaja ca recepţioneră, unde se cîştigă bine. Cei care au aceeaşi structură ca a mea înţeleg prea bine de ce am zis

– nu pentru că aş considera asta umilitor (chiar am lucrat ca recepţioneră cînd aveam optsprezece ani, la Casa Scriitorilor, în vara lui ‘97), ci din cauza absurdului situaţiei (nu mai am optsprezece ani, iar în ultimii cincisprezece m-am calificat ca psiholog – asta mă defineşte, asta îmi place) şi a dorinţei de a nu fi în impostură (chiar nu ţin să fac declaraţii mincinoase). În căutările mele după un post în domeniul resurselor umane am demascat o filieră frauduloasă care „recolta“ personal hotelier promiţînd un salariu exorbitant (în Manchester, UK, ce-i drept, dar la banii ăia – minimum 3700 de lire pe lună, pentru început! – puteam face naveta lejer dacă ar fi fost pe bune, ceea ce era de-a dreptul imposibil comparativ cu salariile vehiculate pe piaţă şi la hotelul respectiv, cifre disponibile la o simplă căutare online), aşa că am investigat mai atent împreună cu soţul meu, specialist în IT, şi a ieşit la iveală că cei care se ocupau cu această înşelătorie achiziţionaseră un domeniu de Internet asemănător cu al unui binecunoscut lanţ hotelier şi se informaseră în privinţa personalului decizional (managerul de resurse umane şi alţi şefi), acţionînd în numele lor pentru a atrage persoane credule în capcană. Am luat rapid legătura cu adevăratul personal al hotelului şi cu autorităţile, care mi-au confirmat că este vorba de o fraudă de proporţii. Nu m-am mai interesat dacă îi păcăleau pe oameni să le dea nişte bani sub diverse pretexte şi apoi nu le mai răspundeau, lăsîndu-i să vină degeaba la Manchester, sau dacă era o adevărată reţea de trafic de persoane... Ceea ce mă duce la punctul trei. 

3. Sentimentul de

pe care îl trăieşti între străini din cauza barierelor lingvistice, a lipsei de informaţie şi a statutului de imigrant în general, statut ce te predispune la diverse

(izolare socială, depresie şi anxietate cu sentimentele de singurătate, nesiguranţă, neputinţă, descurajare, frică şi nelinişte paroxistică, tendinţe de evitare, stări fizice şi psihice de rău) şi te poate expune la

şi

xenofobe şi sexuale din partea celor care nu tolerează străinii sau care îşi creează buna dispoziţie umilindu-te şi rîzînd de tine mai mult sau mai puţin subtil. Din fericire, există persoane norocoase care nu au trecut prin astfel de situaţii, dar sînt mai numeroase cele care s-au confruntat cu cel puţin unul dintre aspectele enumerate. Eu, personal, am bifat cîteva din astea atît la prima emigrare, cît şi la cea de acum. 

Bariera lingvistică este o problemă cu care nu ai cum să nu te confrunţi în Irlanda. Chiar şi cu engleza mea excelentă, odată ce m-am obişnuit cu modul lor mai puţin inteligibil de-a vorbi (ca să o spun elegant), tot nu puteam să mă exprim atît de natural ca ei sau ca în româneşte. Mă mai poticneam uneori căutîndu-mi cuvintele şi, cu toate că de cele mai multe ori mă făceam înţeleasă, pe fundal persista mereu sentimentul de inadecvare, de neputinţă în a mă comporta firesc şi de a fi eu însămi, ca să nu mai spun că la început nu ştiam mai nimic despre sistemul lor, cui să mă adresez în diferite situaţii, iar ce ştiu acum tot nu îmi e suficient ca să fiu în largul meu. Eu mă consider un caz fericit, dar mulţi dintre cei care nu stăpînesc engleza prea bine sînt sau au fost la început de-a dreptul traumatizaţi. Am întîlnit îngrijorător de mulţi români care trăiesc dependenţe frustrante, simţindu-se incapabili, proşti chiar, şi foarte neajutoraţi, acumulînd nemulţumiri, dar consolîndu-se adesea cu faptul că e „mai bine“ decît în România, după definiţia lor materialistă, deşi situaţia precară în care se află şi starea lor emoţională în general nu sînt tocmai de invidiat. Bineînţeles, şi în acest caz cunosc excepţii fericite. 

Am colaborat cu o organizaţie nonguvernamentală care derulează un proiect despre sănătatea mintală, focalizat pe efectele negative ale migraţiei cu acţiune în diferite comunităţi de migranţi din Irlanda. Am constatat cu această ocazie că, şi la nivelul persoanelor competente, persistă confuzia între români şi romi, cu rezervele şi stereotipurile asociate şi faţă de unii, şi faţă de ceilalţi, atitudine provenită mai puţin din experienţe personale neplăcute, cît din simplă ignoranţă. Coordonatoarea proiectului, o poloneză, a mărturisit că avea rezerve în a lucra cu români (ea oferind în cadrul asociaţiei ei consultanţă şi sprijin persoanelor de etnie romă) şi ne-a spus asta nouă, două psiholoage cu studii post-universitare care am avut o conduită exemplară pe parcursul proiectului, deşi ne-am confruntat cu dificultăţi. În cadrul proiectului, împreună cu colega mea, am organizat două focus-grupuri, unul cu migranţi români obişnuiţi şi unul cu români „mai vechi“, profesionişti în domeniul sănătăţii mintale, ocazie cu care m-am convins de indiferenţa şi suficienţa noastră ca români peste hotare, auzind mărturia unei doamne psiholog (foarte simpatică de altfel, care iniţial i-a sprijinit pe cei aflaţi la început de drum, contra cost, evident, cu sfaturi de antreprenoriat şi cu sprijin psihologic calificat), care a declarat franc că ea nu mai lucrează cu români, în vreme ce grupul celălalt, al migranţilor obişnuiţi, se plîngea tocmai de „abandonul“ din partea personalului calificat românesc de peste hotare, găsind sprijin şi înţelegere la irlandezi sau în cadrul altor etnii. 

La întoarcerea în ţară intenţionez să-mi deschid propriul ONG şi să elaborez proiecte în parteneriat, într-o mai bună cunoştinţă de cauză. Aici orbecăi. Ar mai fi foarte multe de spus, dar mă pregătesc să închei. Adaug doar că pentru un psiholog experienţa propriei vulnerabilităţi este neplăcută, dar necesară pentru a fi cu adevărat bun în meseria sa, fiindcă dependenţa cu admiraţie şi neajutorare pe care o manifestă oamenii aflaţi în dificultate faţă de psihologul care îi tratează îl poate lua de cap. Am văzut colegi de breaslă căzuţi în capcana aceasta (de care m-am ferit cît am putut, încercînd să-mi păstrez capul pe umeri) – psihologi care se simt ca nişte mici dumnezei, comportîndu-se arogant şi suficient, atotştiitor, pierduţi în lumea lor, nemaiputînd să stabilească un raport profund şi uman cu omul în dificultate, dominîndu-l şi trăgîndu-şi iluzia de putere din slăbiciunea acestuia. Din fericire, există şi minunate excepţii, profesionişti deosebiţi, oameni de valoare care ştiu că vulnerabilitatea e o lecţie de umilinţă pe care un bun psiholog nu trebuie să o uite niciodată şi care îşi bazează abordarea pe premisa că nu sînt infailibili. Sîntem oameni, în slujba omului, nu zei care aşteaptă osanale şi ofrande de la muritori. 

4. Mă întorc acasă pentru că

Am decis să plec din România după moartea mamei mele şi după ce soţul meu a fost recrutat de o companie pe care o admiră foarte mult, companie care are sediul european în Dublin, dar după un an în Irlanda, simt că e timpul să mă întorc la visul pe care începusem să-l realizez acasă. 

Eu nu am stofă de migrant. Există persoane care înfloresc şi se dezvoltă în altă ţară, dar eu sînt deja la a doua experienţă de acest tip şi constat că nu fac parte dintre aceştia. Îmi place să călătoresc, dar îmi face mai mare plăcere să mă întorc periodic la cuibul meu. Cîteodată însă cuibul devine puţin sufocant şi apare nevoia unei schimbări. Prima dată am emigrat cînd aveam 20 de ani, terminasem liceul şi nu doream să încep facultatea în România, ci undeva în străinătate. Fiind pe jumătate evreică după tată, am emigrat în Israel şi am beneficiat de sprijin din partea statului israelian, care la acea dată dată avea o politică de imigrare foarte activă şi bine pusă la punct. Nu pot spune că m-am acomodat, dimpotrivă, dar am făcut un efort. Cu bursa de acolo am urmat cursul de ivrit şi la absolvirea acestuia am fost încurajată să mă înscriu la Facultatea de Sociologie-Psihologie a Universităţii Tel Aviv. Nu m-am mai prezentat la cursuri, deoarece în toamnă a început Intifada a doua. În anul acela, la schimbarea prefixului milenar, am înţeles importanţa lui „acasă“, m-am decis să-mi construiesc viaţa acolo unde m-am născut şi să nu mai caut cîini cu covrigi în coadă pe alte meleaguri. Lucrarea mea de doctorat, elaborată un deceniu mai tîrziu, s-a axat pe întoarcerea acasă a românilor de peste hotare, convinsă fiind că cel mai bun lucru pe termen lung este ca românii să pună umărul aşa cum trebuie în ţara lor. 

Plecarea de astă-vară a mea şi a întregii familii a survenit în condiţiile în care simţeam nevoia unei pauze pentru a mă putea vindeca după lupta mamei cu cancerul, pe care, în final, a pierdut-o, luptă care pe mine m-a fragilizat şi m-a izolat în interiorul meu. Cum soţul meu tocmai fusese recrutat de o companie din Dublin, la trei luni după ce s-a mutat el acolo l-am urmat şi noi, adică eu, fiul meu şi tata. Recunosc că am plecat fără prea mult entuziasm, dar curioasă în privinţa Irlandei şi hotărîtă să mă repun pe picioare.

a fost primul lucru care m-a determinat să-mi doresc să mă întorc în ţară, fiindcă vara a fost friguroasă şi ploioasă (deşi din punctul lor de vedere a fost una din cele mai călduroase veri), iar toamna şi iarna am lucrat ca

pe ger, vînt şi ploi de se ferfeniţeau umbrelele, funcţionînd pe bază de paracetamol şi

Munca la Amnesty mi-a dat un oarecare buzz interior, iar ca interpret mi-am cîştigat banii de buzunar suficienţi cît să nu intru în micile economii ale familiei, dar meseria de psiholog şi cabinetul pe care mi l-am deschis acasă fac parte consistentă din identitatea mea, iar acum mă simt suficient de întremată ca să le reiau şi să le dezvolt. 

Sînt conştientă că în ţară mă aşteaptă multe dificultăţi, dar măcar pe acestea ştiu cum să le depăşesc. Am proiecte numai bune de start şi oamenii cu care să le pornesc. Sînt în aşteptare, gata să apăs butonul de

. Viaţa mea, aşa cum o ştiu eu, îşi poate relua cursul. Aş vrea ca românii de peste hotare, capabili, calificaţi, cărora le este dor de casă (sînt mulţi oameni extraordinari care au păstrat sentimente frumoase şi speranţa de mai bine) să citească toate aceste rînduri şi să îşi facă curaj să ia din nou zimbrul de coarne, într-un viitor apropiat. Poate nu să se mute din nou în ţară, dacă pasul e prea mare sau dacă obligaţiile nu le permit, ci să încerce să investească la nivel local ori să se implice în proiecte de dezvoltare comunitară, proiecte de educaţie civică şi antreprenoriat în special. Revenirea în ţară e un pas dificil, mai ales pentru cei care au copii, fiindcă şi cea mai mare frică a mea este sistemul românesc de învăţămînt, corupt, intolerant şi suficient în care va învăţa copilul meu şi cu care am avut deja o experienţă mai mult decît neplăcută, chiar traumatizantă, la grădiniţa lui. În Irlanda a înflorit, a făcut progrese mari, s-a văzut că într-adevăr aici personalul didactic se ocupă de copii cu atenţie, cu îngăduinţă şi cu multă delicateţe, în mod egal şi cu drag, fără a găuri buzunarele părinţilor. Am plătit o singură dată 80 de euro la început de an (60 – taxa anuală, 15 – materiale pentru o activitate şi 5 – pentru o alta) – şi atît! –, asta fiind taxa oficială, aceeaşi pentru toţi. Corupţia, mofturile şi presiunile din sistemul românesc de educaţie mă îngrozesc, fiind gata să iau atitudine din toamnă, deşi sper să nu fie cazul (speranţa moare ultima…). 

Ştiu că sînt multe lucruri în România care nu funcţionează aşa cum ar trebui, în vreme ce în alte ţări lucrurile stau cu totul altfel, dar simt nevoia să fac ceva, să mă implic şi să pun umărul, fiindcă dacă cei buni pleacă şi nu aduc acasă ceea ce au învăţat în străinătate ca să ne putem dezvolta aşa cum ne dorim la nivel de comunitate şi de ţară, atunci pot spune că

ca naţie, acum şi pururea, amin.  

Ana-Aurelia Huţanu este doctor în psihologie şi locuieşte temporar cu familia în Irlanda. A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, unde a urmat mai apoi simultan un master în Relaţii Umane şi Comunicare şi unul în Evaluarea, Formarea şi Consilierea Psihologică a Personalului. Tot acolo a obţinut şi titlul de doctor în psihologie cu o lucrare despre refluxul forţei de muncă româneşti din Italia. Din vară urmează să-şi reia activitatea de psiholog la cabinetul său privat şi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Neamţ. 

Foto: wikimedia commons

Mai multe