Cui îi (mai) e frică de LGBT?

Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Erau doi tineri obişnuiţi, un cuplu ca oricare altul, şarmant şi nevinovat. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă... Eu, însă, m-am oprit din drum şi i-am urmărit o vreme din priviri. Bănuiesc că, pentru trecători, păream a fi doar un alt străin homofob şi lipsit de politeţe.

S-ar fi înşelat. Străin eram. Homofob, nu. Făceam deja, de ceva timp, voluntariat pentru ACCEPT, organizaţie care apără şi promovează drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender) din România. Dar atîta libertate nu mai văzusem niciodată. Veneam dintr-o ţară în care prieteni de-ai mei erau agresaţi pentru aceeaşi „crimă“, de a se ţine de mînă în plină stradă. Şi, nu cu mult înainte, şase participanţi la Marşul Diversităţii din 2006 căzuseră victime violenţei homofobe, în centrul Capitalei, în metrou, pe cînd se întorceau acasă. Şi, cu toate că au existat martori, iar vinovaţii au fost fotografiaţi, nici pînă în prezent vreunul dintre aceştia nu a fost adus înaintea justiţiei. Persoanele LGBT care aveau curajul să-şi asume orientarea sexuală sau identitatea de gen riscau pierderea relaţiilor semnificative sau a locului de muncă şi se expuneau marginalizării, izolării sociale şi discriminării... Şi, totuşi, trăiam, indubitabil, o epocă de nemaiîntîlnită toleranţă, ţinînd cont de faptul că, pînă în 2001, relaţiile între persoane de acelaşi sex fuseseră criminalizate, prin Articolul 200 din Codul Penal – un produs legislativ, de tristă amintire, al guvernării legionare din anii ’30, înăsprit în timpul democraţiei populare şi rămas în vigoare, vestigial şi stînjenitor, pînă aproape de integrarea în Uniunea Europeană.  

Articolul 200 a mijlocit un climat de persecuţie a comunităţii gay, generînd un număr impresionant de abuzuri şi destine umane distruse, şi justificînd intoleranţa şi homofobia din societate. Povestea Asociaţiei ACCEPT este strîns legată de acest articol legislativ, luînd fiinţă, în 1996, tocmai pentru a milita înspre abrogarea acestuia şi funcţionînd, în consecinţă, oarecum clandestin, la început, căci, nu-i aşa, „propaganda homosexuală“ era interzisă prin lege.

Era de înţeles că, la întîlnirea cu Occidentul, trăiam şi eu un şoc cultural. Culture clash – cum ar spune englezul, ciocnire între civilizaţii. Parada gay din Berlin dura şase ore şi participanţii nu aveau defel nevoie să fie păziţi de forţele de ordine. Nu mai exista frică de agresiune fizică. Cuplul pe care îl văzusem se plimba prin Nollendorf Platz, una dintre zonele LGBT ale oraşului, în care clădirile arborau steaguri curcubeu la ferestre. Şi totul era destinat comunităţii: cafenelele, librăriile, magazinele de discuri, restaurantele, pînă şi tartele cu zmeură din cofetării. Era suprarealist, de-a dreptul. 

Am mai avut, de-atunci, prilejul să cunosc viaţa comunităţii LGBT din alte ţări, atît din Vestul, cît şi din Estul Europei. O astfel de experienţă recentă a fost participarea, în luna iunie 2014, împreună cu un grup de voluntari ai ACCEPT, la schimbul de tineri Gemini Project, iniţiat de organizaţia LGBT Youth Scotland (ONG scoţian care lucrează cu tineri din comunitatea LGBT) şi reunind luptători pentru drepturile LGBT din Scoţia, Cehia, Ungaria, România şi Polonia. Un prilej minunat de reflecţie asupra diferenţelor, dar şi a provocărilor comune...

În spaţiul românesc...

Desigur, situaţia s-a schimbat semnificativ, la nivel naţional, în ultimii ani. După abrogarea infamantei legislaţii penale, au avut loc, treptat, o anume normalizare a prezenţei comunităţii LGBT în spaţiul public românesc, o obişnuire a societăţii cu discursul drepturilor omului. De zece ani, în Bucureşti are loc un festival de tip Pride, numit în trecut GayFest şi rebotezat mai nou Bucharest Pride, care culminează cu Marşul Diversităţii. De asemenea, luna februarie este Luna Istoriei LGBT, o serie de manifestări culturale dedicate comunităţii LGBT. Legislaţia antidiscriminare, adoptată la începutul anilor 2000, este cuprinzătoare şi oferă protecţie legală tuturor categoriilor aflate la risc de a deveni victime ale discriminării. Generaţia tînără de persoane gay, lesbiene, bisexuale sau transgender are privilegiul să-şi conştientizeze orientarea sexuală sau identitatea de gen într-o lume pentru care Articolul 200 este o amintire îndepărtată, dacă nu a fost uitat cu totul.

Nu înseamnă că probleme nu mai există. An de an, sondajele de opinie publică arată că persoanele LGBT fac parte din categoriile cele mai discriminate în România, mare parte din populaţie afirmînd că nu ar dori să aibă un vecin, prieten sau membru de familie homosexual. Un trend îngrijorător este reprezentat de creşterea intoleranţei şi a preferinţei pentru guvernări autoritare în rîndul elevilor. În şcoli şi licee, tinerii LGBT sînt adesea expuşi unor hărţuiri, intimidări şi umiliri sistematice, fenomen cunoscut sub numele de bullying. Asumarea publică a identităţii gay sau trans este, în continuare, dificilă şi potenţial riscantă, iar comunitatea LGBT se confruntă cu rate alarmante de depresie, anxietate, suicid, stimă de sine scăzută şi vulnerabilitate la infecţia cu HIV/SIDA. Discriminarea nu este o experienţă rar întîlnită, dar se manifestă adesea mascat, în încercarea de a evita conflictele cu legea. Datorită implicării forţelor de poliţie şi jandarmerie, nu au mai avut loc violenţe cu ocazia Marşurilor Diversităţii, însă, în toamna lui 2012, un grup de voluntari ai Miliţiei Spirituale au fost agresaţi după organizarea unui eveniment public legat de istoria LGBT. Şi, în februarie 2013, o proiecţie de film cu tematică LGBT, la Muzeul Ţăranului Român, a fost perturbată şi întreruptă de un grup de protestatari invocînd o presupusă lipsă de respect faţă de valorile tradiţionale.

O altă problemă o constituie lipsa recunoaşterii legale a cuplurilor de acelaşi sex. Mai multe încercări de adoptare a unei formule de parteneriat civil (de care ar fi beneficiat nu doar cuplurile gay, ci şi cele heterosexuale necăsătorite) au fost respinse, de-a lungul timpului, în Parlament. Cît despre persoanele transgender, acestea se confruntă cu o adevărată odisee pentru a obţine recunoaşterea legală a schimbării de gen şi de nume în acte, din cauza lipsei unor norme şi reglementări clare pentru aceste proceduri administrative.

Ce se întîmplă în alte ţări

Cum arată, deci, contactul cu reprezentanţi ai comunităţii LGBT din alte ţări, pentru tînăra generaţie de luptători pentru drepturile omului? Mai poate fi vorba de şoc cultural, în anul 2014? Răspunsul, se pare, este afirmativ.

Diferenţe sînt destule. În Regatul Unit, cuplurile de acelaşi sex se bucură acum de dreptul de a se căsători, dar forme de recunoaştere legală a uniunilor gay (parteneriate civile) există şi în ţări central-europene, precum Cehia, care cunosc provocări similare cu cele întîlnite în România.

Relatările voluntarilor ACCEPT care au participat la eveniment au adesea ca element comun uimirea legată de libertatea şi de acceptarea socială pe care o are comunitatea din Scoţia, naturaleţea cu care discută despre problematica LGBT. Tinerii de la LGBT Youth Scotland au chiar dificultăţi în a înţelege reticenţele unora dintre participanţii români de a apărea în fotografii care pot fi ulterior distribuite online. Iar unul dintre organizatori, un bărbat gay, ne spune că este de datoria lui să lupte pentru drepturile minorităţile discriminate mai mult decît este el, în timp ce, în România, este greu de găsit o categorie mai discriminată decît persoanele LGBT...

Nu am întîlnit în Scoţia dificultăţi majore de asumare a orientării sexuale sau a identităţii de gen. Persoanele din comunitate au parte de o existenţă cu mai puţine temeri. Mai mult, autoritatea supremă a oraşului Glasgow, Lord Provost (un echivalent al primarului), a organizat o recepţie oficială, în clădirea primăriei, pentru a ura bun-venit participanţilor la schimbul internaţional de tineri, împreună cu directorul LGBT Youth Scotland.

Constatăm că, în pofida temerilor conservator-tradiţionaliste, prin acordarea de drepturi egale cetăţenilor LGBT, familia nu a fost distrusă şi Scoţia nu a devenit un loc „mai gay“. A devenit doar un loc mai liber.

După atîţia ani, tot libertatea şi firescul acceptării sociale rămîn aspectele cele mai uimitoare, pentru locuitorul spaţiului carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre o libertate de existenţă şi de exprimare, care astăzi, în contextul internaţional, este pusă sub semnul întrebării şi ameninţată, prin legislaţia restrictivă adoptată recent în Rusia şi Ucraina – o zonă geografică de care, poate, credem că ne delimităm, în virtutea alipirii la Uniunea Europeană, dar a cărei influenţă este imposibil de evitat în contextul socio-geo-politic actual şi dintotdeauna în care s-a aflat şi se află România.

Ne situăm în aria de intersecţie şi de tensiune conflictuală dintre Occident şi Răsărit, dintre „valorile europene“ şi discursul „valorilor tradiţionale“. Respectarea drepturilor omului şi combaterea discriminării faţă de minorităţile naţionale, religioase sau sexuale rămîn provocări de viitor pentru România. Şi aştept, cu interes şi speranţă, să descopăr rolul pe care şi-l va asuma societatea românească în direcţia protecţiei acestor drepturi garantate, de altfel, prin Constituţie.

Aştept, de asemenea, şi ziua în care directorul ACCEPT şi primarul Municipiului Bucureşti vor da mîna, pentru a primi şi a ura bun-venit participanţilor la un schimb de tineri LGBT din alte ţări, pe malurile Dîmboviţei... 

Alexa Ciucu este consilier psiholog şi membru în Consiliul Director al Asociaţiei ACCEPT. Este pasionată de activismul în domeniul drepturilor omului, literatură şi muzică. În prezent, conduce un grup de sprijin pentru persoanele LGBT în cadrul Asociaţiei ACCEPT.