Ciuma în Parlament
Umblă prin ţară un clişeu cu miros de propagandă: cică Parlamentul României e o instituţie sacră. Afirmaţia e un loc comun, propagat şi de politicieni, şi de jurnalişti, şi nimeni nu îndrăzneşte să o pună la îndoială. E un soi de "adevăr sacru" autohton. Parlamentul unei ţări e piatra de temelie a democraţiei moderne. Deci, prin (fals) silogism, şi Parlamentul României e la fel de piatră de temelie. Parlamentarii noştri mai pot greşi, doar sînt şi ei oameni, bieţi balcanici supuşi păcatului, dar parlamentul... nu, el nu trebuie atins nici măcar cu o floare. Eroarea pleacă de la acea asimilare pripită a parlamentului cu Parlamentul României. Teoretic, ca instituţie, parlamentul este într-adevăr piatra de temelie a democraţiei moderne. Practic, parlamentele capătă diverse forme, în funcţie de ţările în care apar şi funcţionează. Iar Parlamentul României nu e nici el ideea platoniciană de Parlament. E un caz oarecare, cu particularităţile lui. Particularităţi nu prea plăcute pentru democraţie. Şi, repet, aici nu e vorba de calitatea oamenilor din Parlamentul României. Instituţia însăşi e viciată şi funcţionează prost - în nici un caz ca garant al democraţiei, ci, eventual, al oligocraţiei. Premisa de la care pleacă optimiştii apărători ai parlamentului nostru este că o instituţie creată cu scopuri democratice, după modele care şi-au dovedit eficienţa, va deveni ceea ce trebuie odată cu apariţia unor parlamentari oneşti, capabili şi inteligenţi, scăpînd astfel de cei pe care îi avem azi - şi care fie nu sînt capabili, fie nu sînt oneşti ori inteligenţi, fie nici-nici-nici... Ei, aici e problema! Teamă mi-e că Parlamentul României nu va putea deveni o instituţie cu adevărat democratică decît atunci cînd va suferi o schimbare rapidă şi radicală, din temelia specificului său de piatră de temelie: a oamenilor, a reglementărilor şi a reflexelor instituţionale ce îl caracterizează azi. Adică peste zeci de ani. Sau chiar niciodată. O schimbare pas cu pas nu face altceva decît să perpetueze modelul edificat în anii â90 - căci infuzia de politicieni tineri n-a schimbat cine ştie ce modul în care Parlamentul României acţionează, votează şi interacţionează cu prostimea ce l-a ales. Cei care apără "instituţia democratică", criticînd cu voce mică oamenii din ea, omit un lucru: o instituţie, odată ce şi-a format setul de reguli ce o definesc, are o forţă de inerţie imensă, forţă ce îi supune pe cei ce pătrund controlat, la perioade regulate, în interiorul ei. În volumul Cum gîndesc instituţiile (Editura Polirom, 2002) Mary Douglas scrie: "Experienţa trecutului este încorporată în regulile unei instituţii, acţionînd ca un ghid pentru ceea ce putem aştepta în viitor. Controlul pe care instituţiile îl exercită asupra incertitudinii este cu atît mai puternic cu cît ele reuşesc să codifice mai bine perspectivele, efectul imediat următor fiind acela că şi comportamentul indivizilor tinde să se conformeze matricei instituţionale" (pp. 72-73, subl. mea). Cînd se referă la instituţie, Mary Douglas foloseşte o accepţie mai largă a termenului, dar Parlamentul României (ca instituţie şi nu ca noţiune, concept) se încadrează în ea. Astfel, cei ce intră în moara parlamentară încep să se comporte ca şi cei pe care i-au găsit acolo şi care anterior au fost supuşi normelor existente în parlament. Citez din nou din lucrarea fundamentală a lui Mary Douglas (op. cit., pp. 130-131): "În mod sistematic, instituţiile dirijează memoria individuală şi ne canalizează percepţiile în forme compatibile cu eforturile pe care le autorizează... Ele îşi asumă implicit corectitudinea şi îşi expediază confirmarea lor reciprocă în cascadă, trecînd prin toate nivelurile sistemului nostru de informaţii". Exact ce se întîmplă la noi. Parlamentul României îşi asumă corectitudinea pe baza idealului pe care îl reprezintă. Dar o face în mod abuziv. Ce s-a întîmplat de fapt? Încă din momentul său fondator, în 1990, Parlamentul României a fost împînzit de foşti activişti de partid, mici sau mari profitori, afacerişti dubioşi şi, printre ei, oameni politici oneşti, dar neexperimentaţi sau fără putere. Nucleul de putere al Parlamentului îl constituia fostul Front al Salvării Naţionale, coordonat de activişti de partid comunişti ajunşi la putere. Iar activistul de partid, de la Ion Iliescu pînă la măruntul secretar PCR de la întreprinderea "Canciocul mic", avea o anumită mentalitate, deloc adecvată la parlamentarismul democratic. Pentru ei, parlamentarul era tot un activist, dar pe stil nou. Nu era un reprezentant, ci un autocrat. Nu răspundea în faţa alegătorilor, ci îşi exercita autoritatea asupra lor. Nu dădea seamă în faţa nimănui de ce făcea în parlament, ci el, parlamentarul, trăgea la răspundere cetăţeanul de rînd. Nici un inferior nu avea dreptul să-l întrebe pe parlamentar - autoritatea supremă - dacă vine sau nu la serviciu, de ce chiuleşte cînd chiuleşte, cum se îmbogăţeşte din afacerile cu statul, de ce îşi votează singur salariul şi de ce nu este supus nici unei forme de control eficient din exterior. Acestea sînt bazele instituţionale, pilonii pe care s-a clădit Parlamentul României. Era - şi încă mai este - un fel de Comitet Politic Executiv al PCR, dar cu o titulatură democratică. E o creaţie a foştilor activişti comunişti. Ei au instituit regulile după care funcţionează azi parlamentul: atît pe cele formale, cît şi pe cele informale. Aşa că parlamentul a început să funcţioneze după chipul şi mentalitatea lor. Cu timpul şi cu alegerile periodice, au apărut şi noii parlamentari - mai bine sau mai rău intenţionaţi. De fapt nici nu contează care le erau intenţiile, de vreme ce au fost selectaţi şi puşi pe liste de partidele lor, edificate ca instituţii cam în acelaşi fel ca şi Parlamentul României. A trebuit ca nou-veniţii să fie atestaţi şi acceptaţi de majoritatea celor vechi, care i-au ales în aşa fel încît să fie (iarăşi) după chipul şi mentalitatea lor. Nu e de mirare că, în ciuda incompatibilităţilor ideologice dintre parlamentarii diferitelor partide, există situaţii în care par să se înţeleagă şi să acţioneze la unison. E vorba, în general, despre mărirea salariilor proprii, despre blocarea oricăror acţiuni juridice îndreptate împotriva lor, despre impunitatea de care se bucură (de exemplu, cînd votează de două ori, cînd chiulesc sau cînd încalcă propriile lor regulamente). Şi o fac cu seninătate, fără conştiinţa vreunei vinovăţii individuale. Aici nu parlamentarii, luaţi separat, sînt de vină, ci Parlamentul României în ansamblul său, ca instituţie vie, clădită strîmb. Dacă ar fi să folosesc o metaforă biologică, aş spune că atunci cînd s-a creat, Parlamentul României a fost infestat cu o bacterie foarte rezistentă de ciumă, care i-a contaminat pe toţi cei care au intrat acolo. Bacteria este însă o parte constitutivă a "ADN-ului" parlamentului nostru, a structurii sale instituţionale şi nu poate fi distrusă decît odată cu el. Poate că votul uninominal - în orice formă - ar fi o soluţie. Poate că nu. În orice caz, e înduioşătoare naivitatea cu care se susţine îndîrjit că un parlament este automat o instituţie democratică, indiferent ce persoane îi stabilesc regulile de funcţionare şi structurile de putere şi indiferent cine ajunge în el. E ca şi cum ai spune că un maratonist poate să alerge chiar şi cînd are un picior în ghips. Instituţia numită Parlamentul României e ciumată - metaforic vorbind. Iar pînă nu se vindecă, nu e nici parlament, nici democratic, oricine i-ar ocupa scaunele în şedinţe.