Cine ne reprezintă, cine ne lămureşte, cine ne apără

După decembrie 1989, România a fost invadată nu numai de noi realităţi, ci şi de un nou limbaj public. Unele dintre noile sintagme nu erau necunoscute, dar nu prea fuseseră folosite " fie pentru că nu aveau acoperire în realitate, fie pentru că erau interzise, tacit sau explicit. Una dintre acestea, intens vehiculată azi, dar rămasă nedefinită în spaţiul public, este aceea de societate civilă. Uşurătatea şi naturaleţea cu care se vorbeşte despre reprezentanţi ai societăţii civile este egală doar cu lipsa de ezitări în a afirma că vorbeşti în numele poporului. Nu e de mirare că s-a stîrnit o puternică reacţie de respingere, de la atitudinea omului de rînd, enervat de ideea că unii ar fi mai "civili" decît alţii, pînă la sarcasmul unor comentatori care au născocit sau răstălmăcit formule precum "intelighenţia" ori "deontologii". Caracterul elitist, lăsînd impresia de organizaţie cu caracter închis, al unor entităţi gen Grupul de Dialog Social, ca şi presupusa lor susţinere a unei părţi a scenei politice au amplificat polarizarea şi confuzia asupra a ceea ce este societatea civilă. Pe scurt, unii au considerat de la sine înţeles că fac parte din aceasta şi pot vorbi fără ezitări în numele ei, iar ceilalţi fie au încercat să creeze organizaţii simetrice (politic), fie au ajuns să renege însăşi existenţa ori relevanţa realităţii din spatele sintagmei. Recurs la dicţionar Societatea civilă include "forme asociative de tip apolitic şi care nu sînt părţi ale unor instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri". Actorii societăţii civile intervin pe lîngă factorii de decizie, pe lîngă instituţiile statului, pentru a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor pe care îi reprezintă. Sînt instituţii ale societăţii civile nu numai ONG-urile, aşa cum îndeobşte se crede, ci şi asociaţiile comunitare, profesionale, sindicale, organizaţiile filantropice, cluburile sociale şi sportive, instituţiile culturale, organizaţiile religioase, mişcările ecologiste şi " cu voia dvs. " presa. Societatea civilă, prin definiţie, legitimează sau amendează celelalte două componente ale societăţii în ansamblu " politicul şi economicul. În numai o parte dintre dicţionare, între componentele societăţii civile figurează, pe lîngă asociaţii, şi indivizi (cu acelaşi scop de a lupta pentru drepturile cetăţenilor). Dar creatorul conceptului şi al sintagmei de societate civilă, filozoful britanic John Locke, se referea la "oameni (s.m.) care au o lege la care pot apela, cu autoritatea să decidă în situaţiile de controverse între ei", în vreme ce avocatul şi scriitorul australian Geoffrey Robertson susţine că "una dintre sursele sale moderne esenţiale (ale societăţii civile " n.m.) este răspunsul oamenilor de rînd şi al ONG-urilor pe care le susţin la abuzurile asupra drepturilor omului pe care le-au văzut la televizor, în sufrageria lor". Evident, nu putem exclude din conceptul de societate civilă individualităţile, liderii şi formatorii de opinie, fie ei membri sau nu ai unor organizaţii, vorbind sau nu în numele acestora. Un gen mioritic: ştirea comentată Cine şi cum vorbeşte în numele societăţii civile româneşti? Cine şi cum apără drepturile cui? Cine sînt formatorii de opinie, care le este competenţa " dar şi determinarea " şi ce fel de opinii formează ei? La urma urmei, cine ne ajută în lupta împotriva Sistemului " pentru că despre asta e vorba şi asta contează: lupta cu Sistemul. Indiferent cine conduce (ţara, judeţul, oraşul, sectorul, firma, instituţia), indiferent de doctrine şi tendinţe, individul este în luptă cu Sistemul, o luptă în care singurul lui sprijin posibil este societatea civilă. Presa a ajuns în cel mai critic punct al istoriei sale post-decembriste. O mare parte dintre publicaţii sînt tabloide. Chiar şi în ziarele "serioase", anchetele, reportajele şi interviurile au devenit rarităţi, conţinutul fiind împărţit între: a. ştiri comentate, cel mai adesea în stil miştocar şi căutînd cu ardoare un calambur, fie el cît de jalnic " gen publicistic specific românesc; b. editoriale (declarate sau mascate), tot românul fiind editorialist, ca şi analist. Pe termene scurte, presa e mai utilă decît orice autoritate a statului, în schimb lipsesc aproape cu desăvîrşire campaniile, continuările şi revenirile la un subiect, pînă se rezolvă. Dacă autoritatea face o mişcare, face şi presa. Dacă nu, nu. Jurnaliştii îşi abandonează subiectele la fel de furtunos cum le abordează. Rare sînt campaniile concertate, chiar şi în cadrul aceluiaşi trust de presă, cu atît mai puţin între trusturi. Dacă trei-patru ziare mari şi tot atîtea televiziuni s-ar fi pus de acord să nu mai promoveze nulităţi, respectivii ar fi dispărut din spaţiul public, întorcîndu-se în gaura neagră din care, Dumnezeu ştie cum, au reuşit să apară. În plus, a devenit riscant să crezi ceva care apare în presă " chiar şi cînd toată lumea scrie/spune acelaşi lucru! La canalele mass-media tabloidizate şi la cele generaliste serioase se adaugă cele specializate, dintre care o parte sînt incontestabil serioase, dar şi ineficiente. Fie sînt declarat neimplicate în vreo bătălie, fie se "bat" în stilul "celui de-al 173-lea avertisment sever pe care ONU l-a adresat în legătură cu...". "Oamenii de rînd", îngroziţi de "abuzurile asupra drepturilor omului pe care le-au văzut la televizor, în sufrageria lor", nu-şi găsesc aici vreun sprijin. La cine căscăm gura Organizaţiile neguvernamentale, în număr impresionant (peste cinci milioane de link-uri pe Internet), par să existe mai degrabă pe hîrtie. Ceva-ceva activitate răzbate din zona celor ecologiste, respectiv, pentru protecţia copiilor. În mai toate cazurile însă vorbim despre acţiuni şi atitudini punctuale, de criză, pompieristice, consecutive unei drame sau unui scandal. Societatea nu primeşte nici un semnal că ar exista vreo strategie, vreun plan pe termen măcar mediu, dacă nu lung. Cînd aţi văzut ultima oară un mesaj de orice fel, venit din partea unui ONG? Nu e nevoie să fie un flyer glossy şi scump, dacă ai ceva de comunicat sînt suficiente xerocopii sau afişe grafic modeste. Mai ales dacă e vorba despre ceva în favoarea celui care citeşte (spre deosebire de prospectele comerciale...) De fapt, întrebarea e mai simplă: cînd aţi auzit ultima oară ceva, orice, despre activitatea unui ONG? Ajungem astfel la ultima speranţă a societăţii civile, liderii de opinie. În România contemporană, la nivel naţional, există cîteva zeci de persoane care ar putea revendica această calitate. Grupul cel mai consistent este format din politicieni! E culmea, pentru că politicul şi societatea civilă sînt prin definiţie adversari. Or, mulţi dintre români îşi "iau ora", în mod anormal, de la politicienii abonaţi ai emisiunilor TV, unde pozează " şi sînt lăsaţi să pozeze " în analişti ai scenei politice. În plus, televiziunile cultivă personaje cu zero performanţe în spaţiul politic, reprezentanţi ai unor formaţiuni cvasi-inexistente, traseişti politici şi foşti politicieni, reintraţi de mult în anonimatul din care ocazional ieşiseră. În ce calitate sînt chemaţi oamenii aceştia să-şi dea cu părerea despre tot ceea ce mişcă? Dincolo de evidentele parti-pris-uri, ei întruchipează eşecul, în unele cazuri eşecul asurzitor. Cum ar putea să ne înveţe ce avem de înţeles ori de făcut? Separat de instituţiile de presă se manifestă cîţiva ziarişti care fie sînt free lancer-i, fie contează prea puţin unde lucrează sau colaborează, fiind personalităţi cu public propriu. Dintre "clasici", cei mai frecventaţi sînt Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Amîndoi provin de la Evenimentul zilei. Din păcate, mai au ceva în comun: ambii propovăduiesc fatalismul. Publicul nu află niciodată de la ei cum să trăiască, ci doar că nu merită să trăiască (în România). Poate fi chiar corect, dar e al naibii de nefolositor. Cristian Tudor Popescu, al treilea mare fatalist, apare azi mult mai rar " urmare a unei decizii personale ", încît nu prea mai poate fi considerat lider de opinie. Dacă ne amintim şi ce tip de atitudine avea Octavian Paler, ne dăm seama că, de două decenii, românii îşi trag înţelepciunea aproape exclusiv de la gînditori cinici. Fireşte, există şi voci editoriale în care pesimismul e măcar îndulcit de umor (Tia Şerbănescu e cel mai bun exemplu), dar acestea nu sînt cultivate de televiziuni, de aceea impactul lor se reduce la tirajul ziarelor respective. Umor are şi Tudor Octavian, dar îl foloseşte cu un pic cam multă detaşare. Cît despre mai-tineri, deocamdată nici unul (poate cu excepţia Corinei Drăgotescu) n-a ajuns în postura de lider de opinie, şi nu neapărat din vina lor, căci unii chiar au o minte sclipitoare. Oricum, pentru toţi sferele de influenţă sînt strict limitate, căci România nu are încă lideri de opinie pe care să-i creadă ori măcar să-i asculte şi "ai lor", şi "ai noştri". Există, fără dubiu, numeroşi oameni de valoare care ar fi lideri de opinie peste media celor consacraţi, dar nu se manifestă ca atare fie pentru că sînt prea pasionaţi de meseria lor, fie din timiditate, fie din lehamite. Nu cred că pot fi acuzaţi pentru asta, dar e păcat. Conform dicţionarelor, ar trebui să mai vorbim despre organizaţiile comunitare, asociaţiile profesionale, cluburile civice, organizaţiile filantropice, cluburile sociale, instituţiile culturale, organizaţiile religioase şi mişcările ecologiste " dar... Un cuvînt totuşi despre sindicate. De două decenii, toate organizaţiile sindicale mari (şi probabil multe dintre cele mici) sînt conduse de aceiaşi oameni. Probabil că sindicaliştii au dus-o din ce în ce mai bine " altfel de ce i-ar fi re-re-reales? Prefer să nu trag linie. Dar poate că am uitat ceva sau pe cineva esenţial, care schimbă radical datele problemei! Ceva sau cineva care chiar care se poate numi societate civilă, oameni care chiar ne reprezintă, care chiar ne deschid ochii şi care chiar ne apără.