Exerciţiul dialogului
În timpul oricărei conferinţe publice, există un moment care naşte, deseori, insatisfacţie de ambele părţi: momentul întrebărilor şi al comentariilor din partea ascultătorilor. Se pun întrebări enorme, inadecvate, fatale, de tipul „Ce e adevărul?“, „Ce e iubirea?“, „Ce rost are să fim buni, cînd cei din jur sînt răi?!“ (de cele mai multe ori, subiectul conferinţei este cu totul şi cu totul altul decît domeniul din care se solicită un răspuns). Se fac comentarii lungi, improprii, în cel mai bun caz, incoerente, fără rost: cel care solicită microfonul ca să intre în dialog cu conferenţiarul ţine un lung monolog, complicat cu fragmente de biografie personală, cu opinii încă neaşezate despre subiectul propus sau cu opinii generale despre lume şi viaţă. (Monolog la sfîrşitul căruia nu există nici un semn de întrebare, doar certitudini emise răspicat, ferm, fără drept la replică.)
Publicul devine nerăbdător, caută strategii pentru a smulge microfonul lipit de mîna celui care consideră că are dreptul la o opinie, oftează în cor, se foieşte pe scaune, priveşte neliniştit către conferenţiar. (Există, evident, şi varianta, la fel de stînjenitoare, în care momentul invitaţiei la dialog este urmat de tăcere, deşi tema discuţiei este anunţată din timp şi se presupune că, dacă onorezi invitaţia, ca spectator, ai cîteva bune idei despre ceea ce urmează să se întîmplă.)
Timpul dedicat dialogului devine astfel un interval în care se încalcă regulile unui dialog civilizat. Vii la o conferinţă ca să asculţi, să reflectezi pe o temă propusă de invitat, să dezbaţi tema cu pricina alături de ceilalti. Nu vorbeşti (mult) despre mere, cînd tema este despre pisici, nu consumi timpul celorlalţi invitaţi aducînd în discuţie propriile nelinişti existenţiale, departe de subiectul întîlnirii, nu pui întrebări prin care speri să obţii cursuri scurte, intensive, la fără frecvenţă, de filozofie.
Din cîte ştiu, noile programe şcolare consemnează cîteva obiective, stinghere, referitoare la regulile prin care se poate dezbate un subiect, la felul în care îţi poţi construi un punct de vedere logic, coerent, articulat. (Fac parte din generaţia care a fost educată după principiul „nu vorbeşti decît dacă eşti întrebat“, „dacă eşti atent la şcoală, nu se poate să nu înţelegi“. Nu am fost învăţaţi cînd, cum, unde să pui întrebări. Cum să asculţi şi cum să formulezi argumente.) Dar mari schimbări în educaţia generaţiilor tinere de acum nu se văd: în întîlnirile publice, fie ele la televizor sau în sălile de conferinţe; par şi ei, ca şi noi, „nevorbiţi“. Neinstruiţi în a asculta, a întreba, a explica, a motiva. Sau a urmări firul logic al unui subiect adus în discuţie. Inconsecvenţi cu regulile dialogului. Ştim, din atîtea studii şi anchete realizate în învăţămîntul românesc, că elevii rareori au curajul să-şi exprime nelămuririle în timpul orei. Nici nu sînt stimulaţi să o facă. Nici nu ştiu să explice exact punctul în care au nedumeriri. Formula dialogului dintre profesor şi elev a rămas aceeaşi: eu explic, tu bagi la cap. Nu înţelegi, poţi apela la meditaţii. (Acolo, pe bani, poţi spune ce nu înţelegi.) Poate că insistenţa adulţilor în educaţia copiilor ar trebui să se manifeste mai curînd în a transforma cunoştinţele în argumente, sisteme, perspective asupra unui subiect, decît în a le preda pur şi simplu. Informaţiile ar trebui să devină prilej de dialog, de dezbatere, mai curînd decît „itemi“ de evaluare a performanţei şcolare.
Maria Iordănescu este psiholog.
