Acţiunea prin jale
Revin la o temă care mă preocupă de ceva vreme: cum poți să schimbi o națiune pornind de la datele ei proprii, de la tipul ei de sensibilitate, de la mentalitatea și tradițiile ei. Este ușor să îndemni un popor să se schimbe urmînd idealurile altora. Cîtă vreme între acele idealuri și aceste realități sau conținuturi interioare nu există nici o legătură, schimbarea este imposibilă sau, producîndu-se doar la suprafață, va determina un clivaj al „formelor fără fond“ – temei netemeinic al imitațiilor de proastă calitate, al unei civilizații și culturi de mîna a doua.
Capitalismul, de pildă, este o ordine economică pentru care românii nu au nici o apetență. Veacuri întregi de obediență și de umilință îi despart de acest tip de economie în care inițiativa, voința, credința în muncă joacă primul rol.
Tot astfel, s-a vorbit despre incapacitatea românilor de a acționa la scară istorică, despre predispoziția lor la resemnare și jale, despre vocația mîhnirii. O cunoștință îmi relata la un moment dat o situație cu totul intolerabilă. Am întrebat-o, exasperat de obiectivitatea masochistă a narațiunii ei: „Bine, bine, dar ce ai făcut, cum ai acționat?“ Răspunsul pe care mi l-a dat mi s-a părut că vine din gura întregului neam din care – și ea, și eu – facem parte: „M-am întristat.“
Mi-am dat seama atunci că noi, românii, punem semnul egalității între acest sentiment și acțiune, între facere și jale, între mîhnire și faptă. S-a făcut o mare nedreptate Mioriței prin catalogarea ciobănașului moldovean ca inactiv, pasiv, fatalist etc. Ciobănașul – dacă ar fi auzit aceste reproșuri tîrzii – pur și simplu nu le-ar fi înțeles: cum adică nu a acționat? Au oare nu a fost el trist în cîmp de mohor? Au oare nu a prevestit plin de tristețe filială venirea mamei în căutarea sa, nu s-a autocompătimit el în cele mai duioase și vibrante feluri? Să spui în atari condiții că ciobănașul nu acționează este o gravă eroare de judecată care denotă o profundă necunoaștere a mentalității unui popor.
Pentru români, jalea este acțiune, mîhnirea – faptă, iar dorul – așa cum, cu o minunată pătrundere, a dovedit Lucian Blaga – este un vehicul. Cînd mi-e dor de cineva, dorul însuși călătorește spre dînsul, purtîndu-mi ființa psihică într-o deplasare imaginală, făcîndu-mă să fiu lîngă el – cu toate că, fizic, nu m-am deplasat nici un pas.
De aceea este o iluzie să ne imaginăm că românul își va schimba această viziune milenară pentru a trece la acțiunea istorică. Singura acțiune pe care românii o pot concepe este prin jale, tristețe, mîhnire.
Să purcedem deci! Puneți mîna pe bucium! Coborîți lira din cui și ciupiți-i cele mai elegiace corzi! Scrieți cele mai mîhnite epistole Guvernului și Parlamentului! (Vă garantez că au efecte mult mai rapide decît scrisorile de protest sau petițiile online.) Umpleți-le ochii de lacrimi prin cele mai vibrante doine, prin cele mai triste melodii, atacați Guvernul și Parlamentul nu cu pietre și topoare, nici cu sarcasme și bășcălii, ci cu cele mai lacrimogene distihuri.
Da, sîntem un popor cu geniul melodramei și vocația autocompătimirii. Cu aceste arme trebuie să acționăm, cu arme specifice, nu cu altele! Într-un alt text argumentam în favoarea reintroducerii instituției blestemului. Alături de blesteme trebuie deci reactivată doina, căci avem resurse inestimabile de bilă neagră. De ce să nu profităm de bogățiile noastre naturale?
Un Dosoftei psalmodiat în Piața Victoriei face mai mult decît orice „revoluție“. Să ne plîngem de milă, fără milă față de doamnele prea simțitoare. În hohote de plîns să-i vedem pe guvernanți părăsind Palatul Victoria și fraternizînd cu noi, ciobănașii mîhniți. Este singura revoluție pe care o putem face!
Românii excelează la muzica de jale și de inimă albastră. Muzica lăutărească îți rupe inima, la fel cîntecele noastre de dragoste – vorbesc de șlagărele autentice, nu de muzica din ultima vreme. Exemple: „Ani de liceu“, „Fotoliul din odaia“, „Dragii noștri, dragi părinți“, „De ai fi tu salcie la mal“, „Cea mai frumoasă zi“…
O mare eroare s-a făcut în momentul în care nu s-a hotărît folosirea acestui tip de melodii pentru reconstruirea României. Un melos anumit pentru un ethos anumit. Nu cu melodii patriotarde, nu cu hei-rupuri, nu cu melodii motivaționale, ci cu cîntece de jale, cu melodii sfîșietoare despre pierderi ireparabile și despărțiri ireversibile. Dacă pe marginea șantierelor autostrăzilor ar fi plantate difuzoare care ar emite non-stop o asemenea muzică, românii ar munci cu spor de dimineață pînă seara, iar autostrăzile ar înainta cu viteza propagării undelor lacrimale. Căci, dintre toate sentimentele, suferința, nefericirea, mîhnirea sînt mult mai durabile decît entuziasmul, bucuria și speranța, cel puțin în cazul acestui popor născut sub specia nefericirii. A rezistat prin doină și va exista prin doină!
O doină bine folosită este cheia renașterii acestui popor!
Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, cadru didactic la Departamentul de Științe Socio-umane din cadrul Universității Politehnice București. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).
