– lui Mirel Bănică –  
 
De mai bine de zece ani, e aproape un ritual: de fiecare dată cînd mergem la cumpărături în Obor (de cînd mă ştiu, locuiesc „în gura Oborului“, cum se zice), piaţa se încheie cu micii în care înfigem regulamentar scobitorile, pe cartonul lor stropit din belşug cu muştar (din acela ieftin, românesc, grosier) şi cu binemeritata bere. Uneori mîncăm în grabă, bem berea şi plecăm, alteori ne prinde în Obor închiderea pieţii, spartul tîrgului şi atunci e cel mai interesant – cînd soarele asfinţeşte şi umbre lungi se lasă peste tarabele acoperite cu prelate, cînd mai sînt doar cîţiva mici sleiţi pe grătar, care îşi aşteaptă ultimii muşterii, cînd beţivii încep să cînte şi cînd femeile pripăşite pe aici, fiindcă nu le-aş numi „de serviciu“, încep să măture, cu feţele lor abătute, a mai trecut o zi din sărăcia asta de viaţă! Terasa se închide, însă oamenii nu vor să plece, îi apucă amocul, alunecă pe nesimţite într-un soi de vis lucid, îşi pot imagina că dincolo de Hala veche, ai cărei pereţi roşietici reflectă ultimele raze de soare, e o altă viaţă, mai bună. Dacă ciuleşti urechea, poţi auzi chiar şi talazurile unei mări inexistente cum se sparg de un ţărm necunoscut care îi aşteaptă. 
 
Dar să revenim la micii din Obor, cei la 2 lei, cu muştar, dar fără pîine, chifla se ia separat (însă toţi micomanii care se respectă molfăie din pîinea proprie, din sacoşă): niciodată egali, ca-n supermarket, unii mai lungi, alţii mai scurţi, pîrpăliţi doar pe jumătate, pe alocuri arşi, cu gust de cărbune, condimentaţi exact atît cît trebuie. Faimoşii mici „scuipaţi“ din Obor – eu ştiu ce înseamnă, însă fiecare să-şi imagineze ce vrea, înghesuiţi cîte 50 pe grătarele negre, necurăţate de secole, învîrtiţi pe toate părţile de „băieţii“ care ştiu cum vine treaba asta, fiindcă parcă tot de secole mîinile lor miros a carne şi a seu, degetele au căpătat forma şi culoarea micilor cruzi, au inhalat atîta fum de grătar, încît cu respiraţia lor ar băga în ceaţă un Bucureşti întreg. Şi de-aia le ies atît de buni micii, pentru că, vrînd-nevrînd – „riscul meseriei!“ –, pun în ei şi un pic de suflet. Ce Cocoşatu? Ce Dealul Negru? Micilor din Obor ar trebui să li se dedice un manual întreg de gastronomie suburbană. 
 
Mai demult, pe vremea manelelor, îi găseai în mai multe locuri şi puteai să faci comparaţii, tot perimetrul Oborului era împînzit de dughene şi tarabe, prevăzute cu grătare. Însă noi nu mergeam niciodată la cîrciuma mainstream, chiar din centru, unde te luau cu asalt toţi vînzătorii de nimicuri, „ţigări, ţigări“, „trei perechi la 10 lei“, „icre de Manciurea, avem!“, toţi cerşetorii şi ologii. Căutam locuri ascunse, „de nişă“, unde manelele erau oprite „la cerere“, găseai bere imported la preţuri derizorii, pe vremea cînd Paulaner nu era la modă. Una dintre bodegi avea trei mese şi rogojini din stuf – un fel de bar de Vamă avant la lettre, dar cu mici. Micul era liantul dintre oameni, dar şi pretextul de a mai întîrzia în piaţă, grăsanul cu şorţ pătat „de la stuf“ avea mîini de vrăjitor, mi-amintesc şi acum magia care lua naştere deasupra grătarului încins, în aerul acela tremurător. 
 
Astăzi, mai sînt doar patru locuri unde poţi mînca mici „de Obor“, s-a reglementat şi politica asta, a micilor, că doar de-aia am intrat în UE. De fapt, e unul singur. Celelalte trei sînt ori sezoniere, ori nefrecventabile, pe motiv că dacă te văd „mai boier“ îţi cer 7 lei pe o porţie de cartofi prăjiţi, ca la un restaurant „de fiţe“. Gurile rele spun că două dintre localuri sînt ale rudelor apropiate ale lui Onţanu, că doar el taie şi spînzură în lumea micilor. 
 
Acum ne oprim, de regulă, la cea mai mare micărie, deschisă fie iarnă, fie vară, unde poţi asculta Edith Piaf, Maria Tănase ori café concert. Vremuri noi, occidentale, însă muşteriii sînt cam aceiaşi de pe la vechile dughene, doar că mai îmbătrîniţi, mai ursuzi. Pensionari care pleacă de acasă doar ca să fie plecaţi şi să scape de trăncăneala nevestelor, iau trei fire de ceapă din piaţă şi mănîncă doi mici. Stau singuri pe la mese, nu fac conversaţie nici dacă se pune cineva alături, au ochii alunecoşi, lăcrămoşi şi nostalgici de la bere, sînt pierduţi în lumea lor. Pe feţele lor de pergament poţi „citi“ toată istoria recentă „de tranziţie“ a României, toate visurile lor făcute praf. Beţivii, pentru care „micul e fudulie“, aşa că trag din butelca dosită strategic în sacoşă ca să înţeleagă ceva din bere. Au limbariţă, agaţă pe oricine şi îi împuie capul. „Oamenii de afaceri“ din Obor care se laudă „că au spart 50 de milioane“ în două zile. Dar şi cupluri tinere care vin la piaţă pe biciclete, mănîncă micul ca pe o curiozitate locală şi pleacă. Sau grupuri de străini aduşi de ghidul lor într-un tur atipic al Bucureştiului. Bună meserie – să înveţi suedezul cum să înfigă scobitoarea în mic şi să mai cîştigi şi bani din asta. Familii middle age, el şi ea, de regulă vin la piaţă certaţi, se împacă la un mic. „Tată, ce ieftini sînt aicea! N-am mîncat noi la Mogoşoaia cu trei lei micul?“ Vine cerşetorul şi cere un leu. Ea, cu ţîfnă: „N-avem, că stăm decît pe un singur salar! Pleacă de aici!“ Familii modeste, cu copii pe trotinete, cu care se învîrtesc fără rost pe terasă. „Hai, Mihăiţă, lasă trotineta, că ţi se răcesc micuşorii!“ Femei singure, mai tinere sau mai în vîrstă, muşcă din mic cu o privire şăgalnică, dau pe gît paharul cu bere, rîgîie discret în şerveţel. Şi un chinez, care vorbeşte bine româneşte, înfulecă micii de parcă ar fi pacheţele de primăvară şi-l înjură pe Ponta: „În Lomânia al fi bine, dal e ploastă guvelnalea!“. 
 
Să vă spun un secret: nu-mi plac micii, dar pe cei din Obor nu i-aş rata niciodată. Micul „de Obor“ e o poveste în sine. Mai nou, la teresa „centrală“ a apărut o pancartă, şterpelită de cineva de pe la munte: „Atenţie! Zonă frecventată de urşi!“ Un moşulete mai întîi se cruceşte, dup-aia zice: „Păi da, că şi la urs îi place micii, săracul!“