Pentru cei care nu au înțeles sau nu vor să înțeleagă: orice catastrofă, oricît de mare, are în logica credinței creștine un miez pedagogic, oricît de revoltați și chiar îngroziți am fi de cele petrecute. Ceea ce nu înseamnă că răul este aliatul lui Dumnezeu.

Deja în Vechiul Testament, în nenumărate locuri, vedem cum Yahve lasă poporul lui Israel să sufere de pe urma alegerilor pe care le face fără El. Războaiele fratricide, exodurile, robiile și tot cortegiul de inimaginabile suferințe sînt citite de divina inspirație a cărții sfinte ca expresii ale îndărătniciei, lipsei de loialitate și, în cele din urmă, ale credinței prea slabe. Dumnezeu își lasă poporul ales, ca pe noi toți, să vadă unde ne conduc ambiția, orbirea și toate celelalte metehne ale autonomiei folosite prost. În esență, antropologia biblică pleacă de la constatarea liberului arbitru ca dar constitutiv al persoanei. Îmi aduc aminte cum, la o întîlnire cu cardinalul Schönborn al Vienei, acesta povestea că a fost întrebat de un musulman în ce ar consta diferența fundamentală dintre creștinism și islam. Răspunsul succint: libertatea.

Inclusiv textele evanghelice pun în evidență că o libertate neînțeleasă ajunge opusul ei. Parabola fiului risipitor (Evanghelia după Luca, 15, 11-32) reprezintă de aceea una dintre cele mai profunde interpretări a raportului filial dintre om și Dumnezeu. Precum cel dintre părinți și copiii lor, dragostea și libertatea se condiționează reciproc, unindu-se într-o ambivalență unică și greu de pătruns pînă la capăt. Concret, după logica parabolei, nici creatura nu este îngrădită – își ia partea de avere și o risipește prin lume –, dar nici Creatorul nu este un tată veșnic supărat pe insolența progeniturii, dovadă că are o imensă bucurie cînd aceasta revine: „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!“. Totul sub privirile acre, întemeiate etic, dar nu și spiritual, ale fratelui cuminte, conform, corect politic, am putea zice azi.

Lecțiile lui Dumnezeu sînt nenumărate. Iată Orientul creștin, leagănul culturii creștine, în care, la ora aceasta, creștinii nu doar că sînt minoritari, dar din care trebuie să fugă de mînia persecutorilor musulmani și nu numai. Inclusiv căderea Constantinopolului, în 1453, trebuie citită teologic ca un act pedagogic, oricît de dureros și oricît de mare ar fi încă nostalgia, la jumătate de mileniu de la momentul istoric. Transformarea credinței în liant al Imperiului de Răsărit s a dovedit că nu a funcționat, bizantinii neînvățînd de la romani modul prin care unitatea teritorială nu este bazată pe uniformizarea culturală. Păgîni, romanii au fost probabil mai înțelepți din acest punct de vedere. Oricum, cultura și civilizația Bizanțului rămîn ca atare, la rîndul lor, lecții pentru secolele următoare.

O lecție este și reforma inițiată de Luther prin cele 95 de teze ale sale, tot acum cinci sute de ani, și care se constituie într-un tipic moment de criză, adică, în sensul grecesc al cuvîntului, de punere în chestiune, de verificare a ceea ce credeam că știm și că este corect. Contemporană cu răspîndirea tehnicii tiparului, perfecționată de un alt nemț, Gutenberg, emulația reformată, cu toate ramurile ei la un loc, a creat în premieră pentru cultura europeană ceea ce numim opinia publică. Are dreptate Habermas cînd spune că Reforma democratizează nu doar accesul la textul biblic, dar mai ales la interpretări care pot intra în conflict, ceea ce s-a întîmplat și se întîmplă în continuare. Lectio divina nu mai este nici unică și nici subînțeleasă. Pluralitatea hermeneutică a devenit starea cotidiană a creștinului și nu numai.

Mai recent, cazul Bisericii greco-catolice ne arată cum o construcție pur politică ajunge să fie distrusă tot de factori politici. Așa cum Dumnezeu a îngăduit pe Irod sau pe Iuda, tot așa aici a îngăduit tunurile Mariei Tereza și abuzul lui Stalin. Repet: dacă nu vrem să cădem în fatalism, drama umanității poate fi salvată doar pedagogic. Dureroase fără îndoială, sacrificiile își dezvoltă propria lor valoare duhovnicească doar dacă sînt plasate într-o sintaxă pe măsură. Altminteri, ajungem în situația obscenă de a-i lua prizonieri pe martiri și de a-i folosi în scopurile noastre non-martirice de azi sau de mîine. Adică dăm dovadă, iarăși, că nu am înțeles ce a vrut să ne spună Dumnezeu prin suferințele unora pe care îi admirăm, dar nu îi și cinstim cum se cuvine, învățînd din moartea lor ceva pentru viața noastră.