Vioara lui Ingres

„Un simbol al Franței va dispărea” – a titrat presa franceză, zilele trecute, știrea potrivit căreia „Timbrul roșu”, folosit pentru a trimite corespondența în regim de urgență, va fi înlocuit, de anul viitor, de varianta virtuală, „e-Lettre”.

Brusc, am simțit fiorul colecționarului, revenind din vremurile copilăriei și adolescenței și chiar ale primilor ani de facultate, cînd filatelia era principalul meu hobby – căci oricare filatelist știe că raritatea unui timbru îi conferă un plus de valoare.

Și m-am gîndit la vechea mea pasiune pentru timbre, începută timid și pe ascuns, cînd sertarul cu corespondență din dormitorul mamei era pentru mine un soi de cufăr cu comori, prin care scormoneam cînd ea nu era acasă. Nu scrisorile mă interesau, ci acele bucățele colorate, lipite în colțurile plicurilor, fiecare cu un alt desen, unele scrise în limbi necunoscute. Începusem să le dezlipesc, la abur, mai întîi pe cele mici, ca să nu se observe, dar mai apoi am ajuns să despoi toate scrisorile de prețioasele podoabe pe care mi le aliniam, cu o bucurie extatică, într-un clasor improvizat. Cînd și-a dat seama, mama nu s-a supărat, din contra, mi-a cumpărat un clasor adevărat și acele „plicuri cu timbre”, instaurînd chiar tradiția duminicală de a merge la cele două magazine filatelice „de renume” din București – cel de la Sala Palatului și cel de pe fostul bulevard 1 Mai. În timp am adunat o adevărată armată de clasoare, ordonate pe teme: pictori români, străini, costume populare, animale sălbatice, cosmos, desene animate, faună și floră.

Și nu era doar o colecție de avar, deși o consideram, cu lăcomie avară, ca pe o comoară strînsă din greu (nu făceam schimb de timbre, cum se obișnuia, căci pentru mine fiecare timbru, chiar și „dublurile”, era ca un bun prieten, or cum să faci schimb de buni prieteni?), ci era și un soi de instrument de educație – pot spune că filatelia mi-a fost primul ghid într-ale culturii generale, datorîndu-i, de altfel, obsesia mea pentru Picasso (timbrul care mă fascina și pe care îl priveam, ore în șir, cu lupa, era un timbru cu „Guernica”).

Chiar dacă, de prin anul II de facultate, pasiunea mea pentru filatelie a început să se estompeze, făcînd locul altor hobby-uri, aveam să constat că focul pe care acea pasiune pentru colecționarea de timbre l-a stîrnit în mine nu m-a abandonat niciodată – un foc alimentat deopotrivă și de dorința de a căuta, de a descoperi lucruri noi, dar și de bucuria de a evada într-un loc doar al meu, mobilat încet și cu trudă, cu acea pasiune care pare că oprește timpul în loc.

Și m-am gîndit dacă, într-o lume care se tot plînge de lipsă de timp, nu cumva ne-am abandonat, fără să ne dăm seama, micile pasiuni de suflet, în favoarea unor permanente conexiuni la realitate, și dacă nu ne lăsăm jefuiți de propriul timp de comoditatea adicțiilor înlesnite de televiziune și Internet. În iureșul vieții hectice, mai avem, cu adevărat hobby-uri?

Primul hobby al omenirii

Termenul a apărut prin secolul al XVI-lea, în Anglia, desemnînd inițial o jucărie căreia i se spunea Hobby Horse, un băț cu cap de cal, uneori și cu o mică roată atașată, folosită de copii pentru a imita călăritul. În timp, englezii au început să-l folosească, inițial peiorativ, pentru a denumi petrecerea timpului liber într-un mod trivial, apoi, de prin secolul al XVIII-lea, hobby a trecut în vocabularul colecționarilor și al celor care aveau o anumită pasiune pe care o cultivau în mod regulat, atrăgîndu-și astfel respectabilitatea unui „timp petrecut cu un scop util”.

De altfel, ideea că un hobby are ca scop o utilitate este susținută și de Steven M. Gelber, profesor de istorie la Universitatea din Santa Clara (SUA), care în 1999 a publicat o amplă cercetare, Hobbies: Leisure and the Culture of Work in America, în care urmărește istoria și semnificația hobby-urilor, de la jumătatea secolului al XIX-lea pînă în anii 1950, încercînd să dibuiască, printre feluritele hobby-uri, de la cusutul goblenurilor sau alte feluri de lucru manual la colecționarea timbrelor, monedelor sau a păpușilor de porțelan, semnificația lor socială.

Deși percepute ca un soi de „nevoie de a-ți umple timpul liber”, Gelber demonstrează că, de cele mai multe ori, hobby-urile „reflectă și reproduc valorile societăților în care trăim”, aducînd un „surplus de raționalitate utilitaristă” ecourilor economice și sociale. „Ocuparea timpului liber cu un hobby este valorificată social tocmai pentru că produce sentimente de satisfacție cu ceva care seamănă foarte mult cu munca, dar care este o muncă făcută cu pasiune” – afirmă istoricul, care susține că, din acest punct de vedere, „hobby-urile sînt o contradicție: munca o transformă în timp liber, iar timpul liber îl transformă în muncă”.

Pasiunea ca obligație

Ce hobby-uri aveți? – este o întrebare recurentă la interviurile de angajare și un punct cîștigat dacă acea căsuță e bifată în CV-uri. Angajatorii apreciază un candidat și în funcție de hobby-urile pe care le are – cel puțin așa sună sfaturile agențiilor și site-urilor de recrutare a forței de muncă. Drept urmare, fie că ai, fie că nu, cel mai bine ar fi să declari că ești plin de pasiuni. „Care sînt cele patru categorii de hobby-uri care trebuie menționate în CV?” – vine în ajutorul candidaților un site care sugerează tipurile de hobby-uri pe care un candidat ar trebui să le declare: sportul e menționat primul (căci indică faptul că ești motivat, disciplinat și dispus de a lucra în echipă), apoi interesele din „sfera gîndirii analitice” (precum cititul, șahul sau scrierea), pe locul trei vin pasiunile din „sfera socialului” (voluntariat, dans sau jocuri de societate) și pe ultimul loc „activitățile unice” – aici, menționează site-ul respectiv, „unic nu înseamnă ciudat” și înșiră o sumedenie de hobby-uri personalizate – tirul cu arcul, caligrafia, actoria, patiseria etc.  

Cu alte cuvinte, dă bine dacă declarăm că avem o înclinație (oricare ar fi aia) și către alte domenii de interes – căci un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.

De la hobby la carieră și adicție

Cum ni s-a schimbat perspectiva asupra petrecerii timpului liber – este întrebarea care l-a mobilizat timp de mai bine de 40 de ani pe Robert Stebbins, doctor în sociologie, profesor emerit la Universitatea din Calgary, în a studia comportamentele sociale ale oamenilor în relație cu activitățile pe care le au în afara profesiei. În lucrarea sa din 2015, Serious Leisure: A Perspective for Our Times, sociologul remarca faptul că, din anii 2000, hobby-urile au revenit în centrul atenției publice. Însă nu este vorba neapărat despre o renaștere sau de o regăsire a acelor pasiuni care să confere o bucurie lăuntrică, ci mai ales, pe de o parte, de o raționalizare a acestora, iar pe de alta, de un abandon în fața adicțiilor tehnologiei sau a diferitelor mode sociale.

În primul rînd, sociologul remarcă, mai ales în rîndul tinerilor, cultivarea unor pasiuni, la nivel mai degrabă formal, necesare pentru a urca trepte în carieră. Foarte mulți tineri au început astfel să practice diferite activități extracurriculare, în diferite domenii, pentru a le menționa drept hobby, în vederea obținerii unor burse, sau pentru a-și face CV-ul mai atractiv, urmărindu-se mai ales o gratificare socială, și nu o una personală – unul dintre hobby-urile moderne, cel mai adesea invocat, fiind „voluntariatul”.

De cealaltă parte, există categoria celor care recurg la activități de bază simple – zapparea televizorului, navigarea pe Internet, mai ales pentru a se conecta la rețelele de socializare – sau la cele încadrate în categoria „firești” – plimbările, cititul sau practicarea unor sporturi de plăcere, cărora le lipsește însă complexitatea a ceea ce înseamnă, pînă la urmă, un hobby.

Există, bineînțeles, în rîndul hobby-urilor moderne, și jocurile pe calculator – care se apropie foarte mult de granița care desparte pasiunea de adicție.

Vioara lui Ingres

Un hobby este, pînă la urmă, la fel de greu de definit precum pasiunea. Există, fără îndoială, în orice hobby și un soi de utilitate și un grad de adicție. Secretul, probabil, stă în dozaj și în felul cum acest hobby este cultivat. Și, probabil, cea mai bună definiție vine pe filieră franceză, prin expresia „vioara lui Ingres”, o expresie care a apărut în Franța, în secolul al XX-lea, ca sinonim al englezescului hobby și care desemnează „o a doua abilitate dincolo de cea prin care o persoană este cunoscută”.

Originea acesteia este povestea pictorului Jean-Auguste-Dominique Ingres, care a inspirat de altfel și celebra fotografie din 1924 a lui Man Ray. Deși studiase pictura și se impusese ca artist plastic, lui Ingres îi plăcea foarte multă să cînte la vioară și își dedica tot timpul liber acestei pasiuni. Fără a fi profesionist, a reușit, chiar ca amator, să ajungă a doua vioară în orchestra din Toulouse, oferind frecvent concerte studenților Academiei Franceze din Roma, unde fusese numit director. Pasiunea sa pentru vioară l-a făcut remarcat și în fața lui Franz Liszt, care a spus că acesta cîntă „fermecător”, dorind să interpreteze alături de el sonatele pentru vioară ale lui Mozart și Beethoven, și dedicîndu-i transcripțiile personale ale simfoniilor a 5-a și a 6-a de Beethoven, la publicarea acestora în 1840.