Uniuni concentrice - interviu cu Renate Weber
Ce putere au cei care, oficial, fac legile Uniunii asupra viitorului organizaţiei? Nu prea mare. Mai mult, eurodeputata Renate Weber pare să descrie starea angajaţilor dintr-o companie celebră, dar cu probleme.
Cum este simţită criza în Parlamentul European? Se simte mai mult cea politică ori cea economică?
În Parlamentul European criza economică a avut consecinţe politice încă din momentul alegerilor din 2009. Atunci au revenit într-un număr mai mare eurodeputaţi din partide populare, crescînd numărul membrilor PPE, pentru că dreapta a promis o Europă mai închisă celor din afara ei; dar şi cei din extrema dreaptă au venit într-un număr mai mare, ceea ce e de înţeles, pentru că în vremuri de criză oamenii sînt îngrijoraţi de propria soartă şi preferă să se lase manipulaţi de politicieni care identifică repede ţapi ispăşitori în tot ce e străin şi care îi amăgesc pe alegători cu binefacerile izolării. Criza se face simţită şi acum, în unele dintre directivele pe care le discutăm şi aprobăm.În general, se simte o revenire a naţionalismelor statale, fapt contrar filozofiei construcţiei europene care este, în opinia mea, consecinţa politică cea mai nefericită a acestei crize, solidaritatea europeană devenind tot mai mult doar o vorbă ce nu se mai regăseşte în practică.
În acelaşi timp însă, trebuie spus că Parlamentul European, în ansamblul sau, continuă să creadă în construcţia europeană şi mi se pare instituţia cea mai progresistă a Uniunii. De exemplu, e firesc să consemnăm o mare victorie a acestui parlament, anume faptul că a reuşit să impună pachetul de guvernanţă economică. Este de menţionat şi efortul pe care îl face de a avea pînă la sfîrşitul lui 2012 o politică de azil şi migraţie comună statelor membre.
Europarlamentarii germani au dobîndit o voce mai puternică acum, că Europa e „la ora de germană“?
La nivelul Parlamentului European, rezultatul din 2009 e cel care contează şi astăzi, pentru că el dă numărul de membri ai fiecărui grup politic şi asigură numărul de voturi, chiar dacă între timp scena politică s-a schimbat. Nemţii au cea mai mare delegaţie pentru că Germania e ţara cu cea mai mare populaţie din UE, dar europarlamentarii germani au ideologii diferite şi nu vorbesc toţi cu aceeaşi voce. În nici un caz nu am remarcat vreo tendinţă a cuiva de a-şi impune ideile pentru că viitorul UE depinde într-o măsură foarte mare de Germania. Eurodeputaţii germani sînt buni politicieni şi ştiu cum trebuie să se comporte.
Ce scenarii post-criză discută eurodeputaţii pe holuri? Se aşteaptă cineva la o dezintegrare, fie şi parţială, a UE?
Cînd discut cu colegii mei din diferite ţări, am de multe ori impresia că pînă şi între noi ne reţinem să spunem lucrurile îngrijorătoare care ne trec prin minte, dar este evident că cei lucizi iau în calcul toate scenariile. Majoritatea însă cred că gîndeşte că lucrurile vor merge înainte în virtutea inerţiei şi se bazează pe un fel de rezolvare de la sine. Există şi o minoritate care ar dori destrămarea Uniunii sau măcar reducerea ei la ceva decorativ, fără puterea actuală de a decide pentru toate statele membre. Recunosc că eu, personal, fac parte dintre cei care consideră că procesul de integrare a mers atît de departe încît o revenire la situaţia anterioară ar putea avea consecinţe foarte îngrijorătoare, chiar dramatice. Cred însă şi eu că se va încerca să nu se ajungă acolo. Sau, cel puţin, aşa sper.
Invers, este acesta un moment al refondării Uniunii? Ce noi instituţii stau să apară, ce reaşezare a celor vechi se profilează?
Sigur că, în principiu, există şi posibilitatea ca Uniunea să se reinventeze, pentru a se salva, dar nu sînt convinsă că acest lucru se va face în sensul adîncirii integrării, al urmăririi drumului federalist, sau cel puţin a întăririi dimensiunii supranaţionale. Mă gîndesc că, de fapt, s-ar putea să avem o Uniune a cercurilor concentrice. Primul cerc din interior ar fi al cîtorva state din zona euro – ţările fondatoare, fără Italia, dar la care s-ar adăuga încă vreo două-trei cu economii stabile şi politici fiscale responsabile şi uşor controlabile. Un al doilea cerc ar putea cuprinde state la fel de serioase economic şi fiscal, dar care nu sînt în zona euro. Ar urma cercul statelor din zona euro, dar cu economii în dificultate, iar un ultim cerc ar fi statele care nu se află nici în euro, şi sînt şi problematice din punct de vedere economic şi al disciplinei fiscale. România ar fi în acest ultim cerc.
Nu cred că, deocamdată, s-ar pune problema modificării Tratatului de la Lisabona, aşa că, probabil, în materie decizională Parlamentul va fi ca şi pînă acum, în co-decizie, dar cred că la nivelul Consiliului UE se va manifesta o tendinţă şi mai puternică de păstrare a dimensiunii interguvernamentale şi o reticenţă sporită în negocierile cu PE. Nici Comisia Europeană nu va mai juca acelaşi rol. Oricum, mi se pare în egală măsura trist şi îngrijorător că UE nu mai e previzibilă nici măcar pentru anul 2012. Poate că singura certitudine e aceea că UE, aşa cum a fost în ultimul deceniu şi jumătate – anume o construcţie al cărei viitor era privit cu multă speranţă –, nu va mai exista. Tot aşa cum nici bunăstarea trăită de cetăţenii europeni în perioada 1992-2007 nu se va mai întoarce.
O întrebare dinspre electoratele europene: birocraţia europeană lucrează deja mai mult pentru autoperpetuare sau doar pentru scopul iniţial, de integrare a statelor şi a societăţilor europene?
Fără îndoială, există o birocraţie europeană care doreşte să se perpetueze. UE e raţiunea ei de a fi şi nu e de ignorat efortul pe care îl va face pentru perpetuarea construcţiei europene. Dar teama mea este că în deciziile care se vor lua vor cîntări tot mai puţin interesele tuturor cetăţenilor europeni. Mai degrabă vor conta interesele statelor membre, ale cetăţenilor lor, ale băncilor şi companiilor din acele ţări; cu alte cuvinte, interesele cercurilor concentrice.
Renate Weber este eurodeputată din partea Partidului Naţional Liberal, membră a grupului ALDE.
a consemnat Petre MUNTEANU
