Un timp fără Eliade: Mîntuleasa 40
La Mîntuleasa 40 am ajuns după ce am ascultat, o seară-ntreagă, poezie la Tramvaiul 26, locul de întîlnire al scriitorilor cu cititorii, aflat pe strada Cercului. Căutînd clătite, așa cum se întîmplă oricui într-o (aproape) noapte de weekend, am descoperit Mîntuleasa 40, localul cu vreo 70 de locuri și cu o terasă spațioasă, pe care abia aștept să revin pentru o limonadă și încă vreo zece lucruri din meniu. Și poate încă vreo cîteva clătite, pentru că am fost plăcut surprinsă de raportul calitate-preț, care e omniprezent în discuțiile despre restaurante, servire, promptitudine, meniu, muzică, atmosferă, decor.
Ca să încep cu finalul: oh, decorul. Mi-a plăcut pentru că este întunecat înăuntru, pereții sînt tapetați cu pagini de carte sau ziar, prin urmare mi s-a părut extrem de potrivit că aveam geanta plină cu cărți și încă o carte în mînă, iar faldurile ivorii care îmbracă tavanul te pot face să te întrebi, fie și pentru cîteva clipe, dacă nu cumva ai ajuns într-un timp în care este posibil să te trezești fie cu Eliade în față, fie testînd limitele fantasticului într-o nuvelă a acestuia.
Cum sînt sensibilă la oameni și la felul în care aceștia interacționează, analizînd cu minuțiozitate de specialist comportamentul acestora fie în mediul de lucru, fie în zilele libere, cînd de pe terase „judec“ ce e în spatele unei cești trîntite sau a unui țipăt exagerat la copil, sînt întotdeauna atentă la cei care lucrează în restaurante, pub-uri și ceea ce eu numesc, generic, crîșmă.
Așadar, la Mîntuleasa 40 am fost întîmpinată exemplar, cu entuziasmul acela pe care nu-l poți bănui că ar fi fals, de m-am simțit singura clientă a zilei, chiar dacă era evident că nu-i așa. La masă, de parcă eu și prietena mea eram singurii oameni care aveau nevoie să mănînce în ziua respectivă. Și oricît de mult și-ar dori cineva să conteste nevoia aceasta de a te simți „important“ cînd încerci ceva din meniul unui local, țin să spun că așa se vede implicarea și seriozitatea angajaților, că este o chestiune de respect. Pe care, dacă îl oferi, mai ales într-un astfel de context, este deplasat să nu-l primești înapoi.
Vreau să insist asupra paginilor de carte care țin loc de tapet. O imagine de efect, un semiobscur cald, deci un mediu potrivit pentru un împătimit de citit. Aș reproșa, totuși, că parcă e prea mult Eliade peste tot, iar abia acum, scriind, fac conexiuni mai ample, care-l implică și pe Zaharia, personajul lui Eliade din „Pe strada Mîntuleasa“, de vreme ce pe mine tot Zaharia mă cheamă, deși n-aș ști cum să-mi duc mai departe această teorie bazată pe similarități care șchiopătează de toate picioarele.
N-am ajuns niciodată pe timp de zi la Mîntuleasa 40 și tare mult îmi doresc să o fac cîndva, curînd, pentru că am o teorie conform căreia exact decorul care seara și noaptea pare desprins din locul fragil unde se îmbină realul și fantasticul este ziua un loc dez-vrăjit, stors de orice posibilă urmă de magie sau măcar de bănuiala existenței acesteia.
Este doar o teorie, rămîne de verificat dacă, pe timp de zi, Mîntuleasa 40 devine un spațiu și mai evident lipsit de orice legătură cu Eliade și îndepărtat de vremurile în care ne-am gîndi că era posibilă călătoria între lumi, cînd elementele magice nu erau la îndemîna oricui, nu, dar poate mai des întîlnite, condimentînd viața de zi cu zi cu arome pe care azi, absorbiți doar de concret și imediat, nu le mai simțim, nu le mai găsim, dar pe care nici nu am ști a le recunoaște de ni le-ar mai presăra cineva în farfuria cu realitate.
Este de mers la Mîntuleasa 40, probabil că fie și pentru o tură de darts, am auzit că localul este popular printre pasionați, dar eu îi prefer dimensiunea pe care am insistat deja. Plus mîncarea, care-i bună, adusă la masă de oameni care transmit că le place ceea ce fac, că nu și-ar dori să fie în altă parte, ci chiar acolo, alături de tine, redirecționînd spre oaspeți o parte din farmecele care-i înconjoară ca o aură. Un strop de supranatural există, trebuie să cred asta, altfel n-ar mai avea vinul băut aici parte de o poveste care să-l cuprindă ca o îmbrățișare.
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Jurnal de librar, Editura Herg Benet, 2017.
