Spre prima zi de școală
În prima zi de școală, cîndva prin anii ’70, aveam părul foarte scurt. Arătam ca un băiețel trist. Nu numai că eram tunsă băiețește, ci și părul meu, pînă atunci plin de bucle, stătea turtit și parcă apăsat de o uriașă rocă. Arăta ca și cum aș fi avut, mult timp, pe creștetul capului, o compresă de gheață de modă veche.
De fapt, chiar în vara de dinaintea începutului școlii trecusem printr-o operație de torticolis. Mă născusem cu o ușoară asimetrie, făcusem gimnastică medicală și exerciții pentru ochi mai mereu, în speranța că s-ar fi rezolvat fără operație. Mama fusese mai mult decît conștiincioasă, dar tot nu se rezolvase. Așa că fuseserăm nevoiți să apelăm la doctorul Alexandru Pesamosca, un chirurg de excepție. Operația presupunea și o lună de ghips după aceea, în care trebuia să stai cu capul și gîtul imobilizate.
Mie nu mi-au spus nimic. M-au dus la spital, l-am cunoscut pe doctor, căruia îi spuneam Pesi. Mi s-a părut fermecător, mi-a intrat imediat în grații. Pentru că ne-am dus la spital și dormeam acolo, au trebuit, totuși, să-mi spună ceva: formula a fost că „urmează o intervenție”. Nimic grav, nimic complicat... Așa că țin minte că, pînă la anestezie, m-am jucat fără nici o grijă prin curtea Spitalului „Grigore Alexandrescu“.
Operația a decurs fără probleme. Însă, cînd m-am trezit, am simțit că nu pot să-mi mișc capul, ca-ntr-un film de groază (nu că aș fi văzut pe vremea aceea vreunul). Mi-au spus atunci adevărul și a fost unul dintre puținele mele momente de furie din copilărie: țin minte că m-am revoltat nu numai împotriva părinților mei, dar și a lui Pesi, căruia i-am trîntit toate cele în față cînd a venit în salon.
Dar momentul a trecut. Un copil de 6 ani are oricum are alte preocupări cotidiene decît să țină supărarea. Iar imobilizarea în ghips timp de o lună nu poate decît atrage atenția celorlalți. L-am iertat pe Pesi, care mi se pare, pînă astăzi, cînd, din nefericire, nu mai e printre noi, cel mai competent și mai cool doctor pe care l-am cunoscut, și cu atît mai mult pe părinții mei, care făcuseră tot ce se putuse ca să-mi fie bine.
Perioada de convalescență mi-o amintesc cu drag. Așa cum îmi amintesc, de altfel, toate perioadele bolilor din copilărie. Familia mea a știut cum să mă ajute să trec prin ele: mi le amintesc mai curînd ca pe niște epoci de dezvoltare și inițiere decît ca pe niște drame. Și, în orice caz, și ca pe unele de bucurie. A fost unul din puținele momente în care bunica mea Tincuța s-a mobilizat să iasă din universul ei bine delimitat, în principal alcătuit din propria-i bucătărie, și să se aventureze în exteriorul amenințător. Împreună cu Oca, mama nașei mele, care era vecina și prietena ei de-o viață, o porneau zilnic agale de pe str. Simion Ștefan, una dintre cele de pe lîngă Adesgo care dau în Parcul Carol, pe atunci Libertății, pînă pe Șoseaua Giurgiului, la stația Bacovia, unde locuiam noi.
De dragul meu, acceptau tranziția din lumea lor fermecătoare și desuetă cu grădină, flori, furtun, pivniță, magazie etc. spre cea mai puțin poetică, dar, poate, mai eficientă, a noastră, de la bloc. De altfel, bunica mea, deși se afla printre puținii norocoși ai epocii care locuiau la casă și nu fuseseră demolați, tot ridica în slăvi avantajele locuitului la bloc, precum apa caldă și încălzirea centrală. Nu cred, însă, că ar fi vrut să se mute la bloc cu adevărat. Doar cocheta cu ideea. Oricum, cînd, puțin mai tîrziu, prin anii ’80, au avut loc demolări masive în zonă, bunica mea a fost fericită că a scăpat. Pe locul caselor de altădată s-a ridicat, falnic și la fel de banal, un bloc pe care-l puteai zări de hăt, departe, cînd traversai Parcul Tineretului prin zona lacului.
Cert e că Tincuța și Oca veneau la noi, intrau în camera mea și se așezau, cînd una, cînd alta, sau chiar amîndouă odată, pe marginea recamierului meu roșu din burete. Îmi aduceau supă de pui cu găluște, cu care mă hrăneau tacticos, iar apoi jucau cărți cu mine. Așa m-am specializat în tabinet și toci. Cred că tabinetul era specialitatea Tincuței și tociul a Ocăi. Pe mine mă fascinaseră din prima amîndouă. Prinsesem din zbor întregul ritual, în care nu conta doar ce cărți îți picau și ce dădeai jos, ci și privirile și replicile dintre participanți. Era acolo un mic joc, o urmă de înfruntare, chiar dacă participanții erau bunica ta și mama nașei tale care țineau morțiș să-ți facă pe plac fiindcă o mare parte a corpului tău era în ghips.
Va urma.
