Speranța moare ultima?

Publicat în Dilema Veche nr. 942 din 28 aprilie – 4 mai 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Țin minte că în copilărie, atunci cînd știam aproape pe de rost cărțile lui Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, pentru că le recitisem de nenumărate ori, înșiram nume de zei și semizei de parcă ar fi făcut parte din familia mea, mi s-a părut foarte curios mitul Pandorei, probabil că la 10-12 ani nu aveam cum să-l înțeleg. De fapt, nu înțelegeam ce caută speranța în cutia Pandorei, alături de toate celelalte nenorociri pe care zeii le destinaseră cu cinism oamenilor – suferința, durerea, bolile, vanitatea, lăcomia și gelozia, tristețea, teama și înșelăciunea, și cîte altele. Inclusiv moartea. Și de ce tocmai speranța a rămas pe fundul cutiei, atunci cînd Pandora a deschis din naivitate și curiozitate capacul, iar celelalte s-au împrăștiat prin lume. Întrebarea pe care i-am pus-o lui taică-miu, și nu doar a o dată, a fost: ce căuta, de fapt, speranța acolo de la bun început? Intuiam pe undeva că speranța nu fusese adăugată doar de umplutură și că exista un soi de lege a compensației. Însă eram convinsă că speranța în sine e un lucru bun, luminos, binefăcător și tocmai asta mă deruta. Totuși, dacă speranța e ceva rău? – îl întrebam pe tatăl meu, Anton. Dacă speranța era, de fapt, un ultim șiretlic al zeilor, cutia Pandorei în sine fiind o mare păcăleală (asta orice copil o înțelege)?

Desigur, s-au scris tomuri pe această temă, însă de-a lungul vieții mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva. Sau lipsa de speranță, luciditatea, acceptarea sînt cu adevărat destructive. Am trăit indirect o poveste cu o fată (așa o cunoscusem eu), o femeie care a murit la 43 de ani de un cancer pulmonar diagnosticat tîrziu, cînd deja existau metastaze. Femeia nu fumase, nu existau antecedente medicale în familie, era pur și simplu un destin aiurea. A intrat într-o serie de proceduri într-o țară străină specialistă în astfel de proceduri și în prelungirea vieții. Am văzut-o în cîteva clipuri video trimise familiei, aproape de nerecunoscut, acceptînd cumva cuminte tot ceea ce i se întîmpla și ce trebuia să facă, însă, în același timp, sperînd, sperînd într-un miracol. A sperat pînă în ultima clipă. Povestea m-a tulburat foarte mult și a deschis și mai multe întrebări în ceea ce privește rolul speranței în viața unui om. Privind lucid din afară, lucrurile erau clare, fata asta nu mai avea nici o șansă, poate că și ea o știa, pe undeva. Însă încercînd să empatizezi, să te pui în locul ei, îți dădeai seama că într-adevăr doar cu speranța asta se mai agăța ea de viață. A fost speranța bună pentru ea sau doar o amăgire? I-a folosit într-adevăr la ceva?

Revenind la lucruri mai puțin dramatice, mă gîndesc cum eram eu la 20 de ani și cum sînt acum, la 40 și un pic. Desigur, la 20 de ani, speranțele sînt cele care îți dau un tonus și un entuziasm, orice tînăr privește „spre viitor” cu speranță, fără ca nici măcar să nu conștientizeze asta (nu degeaba existau premii de tipul „tînără speranță”), însă speranța e cea care îi dă încredere și aplomb, îl face să se simtă cumva nemuritor. La 20 de ani, speranța locuiește pur și simplu într-un om și-i dă o strălucire, în vreme ce toate celelalte nenorociri din cutia Pandorei nu pot să-l atingă. Îmi amintesc că mergeam spre Piața Obor, așa cum merg și astăzi, cu niște bani numărați în buzunar pentru o ciorbă, o tocană, pentru a avea ce mînca în săptămîna următoare, iar pe trecerea de pietoni de la Eminescu dădeam interviuri pentru The New York Times despre ce voi scrie, despre ce am vrut să spun într-o carte a mea (habar n-am pe care dintre ele o aveam atunci în cap). Simțeam pur și simplu că pluteam deasupra Căii Moșilor, eram fericită. Vanitatea din cutia Pandorei? Nu, era doar speranță în starea ei cea mai pură, aș zice încă neșlefuită. Desigur, viața mea nu arată nici pe departe acum ca aceea pe care mi-o imaginam la 20 de ani, s-au adunat prea multe dezamăgiri ca să mai dau vreodată astfel de interviuri în gînd. Încerc să fiu mai cumpătată și să adopt o vorbă a unui prieten un pic mai în vîrstă din Germania, care spune: „Nu-ți face iluzii, pentru a nu avea deziluzii!”. Da, nu-mi fac iluzii, dar nici speranța aia nu a murit chiar definitiv. Te blazezi, duci o existență mică, trăiești o rutină, însă la un moment dat e suficientă o singură mică recunoaștere sau confirmare pentru ca speranța aia să se reactiveze. Adina, nu te lăsa păcălită! – îmi zic. E ceva de moment, n-o să se schimbe nimic! Însă nu mă pot abține. Și observ cum „funcționează” speranța și la amicii mei, visători și talentați, aflați în același corset al vîrstei de mijloc în care cîteodată simți că nu mai ai (suficient) timp și te simți pierdut. Oameni care se luptă pentru supraviețuire, captivi în job-uri prost plătite în România, dar care mereu se agață de cîte ceva, vor împlini 50, 60 de ani, vor deveni niște moși și niște babe, dar mereu va exista undeva un acel posibil, probabil miracol. E drept că nici nu trăim într-o țară care să încurajeze speranțele de vreun fel.

M-am întors mai devreme de la ai mei de Paște și am nimerit, chiar duminică, într-un oraș verde, înflorit și complet pustiu, așa că am plecat de una singură într-o lungă plimbare, de pe străduțele mele de la Lizeanu spre parcul Ioanid, apoi mai departe, spre Cișmigiu și spre Centrul Vechi. Am mers foarte încet, oprindu-mă des să fac poze banale și gîndindu-mă la tema asta a speranței care mă obsedează de ceva vreme. De fapt, e și nevoia de a simți că mai aparțin acestui mare oraș în care mi-am petrecut întreaga viață și pe care l-am iubit și l-am urît la răstimpuri, uneori l-am urît atît de mult încît au fost zile și săptămîni în care am refuzat să ies din casă. Dar în zilele de sărbătoare – cum este cea de Paște, o sărbătoare a învierii și a speranței, nu-i așa? –, orașul e altfel. În Parcul Ioanid am întîlnit multe cupluri în vîrstă care își petreceau probabil Paștele doar ei doi – ce zi frumoasă, de ce să stăm în casă, hai să ieșim la o plimbare! Cupluri distinse „de centru”, oameni trecuți de 80 de ani, cu cadru și baston, așezîndu-se pe cîte o bancă. Oare ce mai speră oamenii ăștia cînd atît de puțin timp le-a mai rămas? Am mers mai departe, pe străzi pe care nu trecea nici o mașină și am ajuns la Cișmigiu, deși parcul e într-o semiparagină, acolo era deja un alt vibe, eram deja obosită și m-am bucurat cînd am găsit o masă liberă pe terasa de „la păuni”. La masa de alături erau trei adolescente care beau limonadă, cu tatuaje, piercing-uri, rîdeau ca niște căprițe din orice, luminoase și full of hope. La un moment dat, a venit un tip, cam de vîrsta mea, grizonant, genul artist semidepresiv – ce-o căuta ăsta cu fetele la masă, m-am întrebat pînă cînd a vorbit cu cineva la telefon: „Sînt în Cișmigiu, cu fata mea, la o bere!”. Da, era tatăl cool al uneia dintre ele, m-am prins și care era fata, se uita la el ca la un soare. Tipul, blazat, obosit și lipsit de speranță, exact ca mine. Dintr-odată nu m-am mai simțit singură, mai ales că la masa mea a venit și un cîine dintre cei lăsați liberi prin parc, un Golden bătrîn, m-a păzit disciplinat pînă cînd mi-am terminat berea. M-am ridicat și am plecat mai departe, parcul era plin de mame ucrainence cu copii, păreau senine, detașate, își strigau copiii și se jucau cu ei, dar unde o mai fi speranța aici? La ce speră toate femeile astea care și-au lăsat casele în urmă, într-o țară străină? Am traversat Centrul Vechi plin de oameni care mîncau și beau, am luat tramvaiul 21, am ajuns acasă cu sentimentul că am trăit una dintre cele mai frumoase zile din acest an. N-a fost neapărat din cauza duminicii de Paște, însă am avut un profund sentiment de pace. I-am dat de mîncare pisicii care se uită la mine cu speranță de fiecare dată cînd deschid o conservă cu pateu. N-am rezolvat dilema din cutia Pandorei, dacă speranța e, de fapt, esența sau e lipsită de consistență, volatilă, ca un abur care îți traversează viața, nici nu mă mai gîndesc la asta.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.