Sistem și libertate

În toate vacanțele despre care scriam, de pe vremuri, fie ele la mare sau la munte, trebuia să fii mereu pregătit. Trebuia să ai mereu la tine ceea ce, mai tîrziu, în copilăria copilului meu, aveam să numesc „kitul de supraviețuire”. „Sistemul” nu-ți oferea decît parțial lucrurile de care aveai nevoie. Mereu trebuia să contribui cu ceva și tu, să te adaptezi.

Am crescut într-o lume în care ceea ce astăzi considerăm nevoi de bază erau, pe la sfîrșit de ani ’70 și început de ani ’80, privite drept suprastructuri. Răsfățuri. Probabil tocmai de asta am fost crescuți noi, copiii anilor ’70, într-un spirit independent și rebel, într-un fel.

Așa cum am mai scris, pe față făceam ce trebuie, la școală, dar cei mai mulți dintre noi știam, iar dacă nu știam simțeam că, de fapt, nu avem chef să facem așa. Că nu ne place să cîntăm „Tricolorul“ în fiecare dimineață, indiferent de orice. Oricum, cei mai mulți dintre noi mimau cuvintele ori nu se mai oboseau să facă nici măcar atît. Tot festivismul ăsta, toată obligativitatea uniformelor ni se păreau (cel puțin mie) fără rost. Cum ne-am mai mărit un pic și am început să căpătăm oarece încredere în noi și oarece personalitate, primul gest a fost să ne scoatem cravatele de pionier. Instinctiv, asemenea unor cîini care-și leapădă zgărzile cu cipuri.

Nu le scoteam permanent, ne adaptam circumstanțelor cu un soi de viclenie instinctivă. Am crescut cu capacitatea acestei viclenii, versatili. Cravata o puneam la ore, ca și bentița. În pauze, sau mai ales cînd ieșeam de la școală, le scoteam. Ca și matricola, de altfel. Nu degeaba se inventase sistemul de prindere cu capse. Sau, pentru cei ale căror mame nu erau neapărat talentate la lucru manual, mergea și sistemul mai improvizat, al acului de siguranță. Un ac de siguranță mic, pus în spatele matricolei, cu o dexteritate cîștigată din practica îndelungată, își făcea treaba. Mai exista un sistem cu elastic, pe care nu l-am încercat. Ca să nu mai vorbesc de cel absurd, apărut ceva mai trîziu, în liceu, în care puneai matricola, cu îndrăzneală, pur și simplu pe mînă, fără nimic, pînă treceai de control.

Nu știu dacă aveam o motivație explicită pentru îndepărtarea acestor însemne de încartiruire. Probabil că motivațiile adăstau undeva în mintea noastră, dar nu ni le formulam explicit. Sigur, știam semnificațiile respectivelor accesorii (în lumea de azi, a modei libere, așa ar fi fost numite). Știam că matricola era un număr, că ne reducea la numere. Că și cravata avea legătură, nu ne puneam noi problema cum exact, cu ideologia regimului. Și că bentița era ceva nenecesar, care ne făcea să arătăm nefiresc și care ne îngrădea feminitatea. Asta era, poate, o exagerare, dar așa simțeam.

Cînd ieșeam de la școală, într-a opta, trăiam tot mai acut sentimentul de eliberare. Nu simțeam școala chiar ca pe o pușcărie, dar nici departe de asta nu eram. Sigur, ne plăcea să socializăm, ne aveam bine unii cu alții. Dar, în același timp, multitudinea de examene și de reguli care veneau odată cu ele ne apăsau. Decreței fiind, era, de fapt, o mare presiune pe capul nostru: mereu trebuia să facem față, am fost crescuți competitivi. Mereu eram prea mulți și ne era frică să nu rămînem pe dinafară, să nu fim excluși. Era un fel de rușine să nu iei examenele, să nu fii în prima linie, să nu te înscrii printre cei dintîi.

Cravata roșie de pionier, cea pe care o cîntam în cor din clasa a doua, plini de entuziasm, era prima care zbura de la gît și sfîrșea îngrămădită printre manualele cartonate și sandvișurile uitate din ghiozdan. Nu mai conta cît așteptaserăm să fim făcuți pionieri în prima serie și cît de mîndri fuseserăm cînd se întîmplase. Acum o scoteam ca pe un laț de la gît, ne descheiam temerar bluzele albe sau albastre și ieșeam, aparent liberi, în lumea largă.

Spun aparent, pentru că știm că era, de fapt, o lume strîmtă și plină de granițe. Dar noi, atunci, nu ne dădeam seama de asta. Cînd ieșeam din clasă, nu numai că ne îndepărtam accesoriile astea care țineau de regim, ci ne și despleteam, la propriu. Următorul gest pe care-l făceam, cînd ieșeam pe ușa școlii, era să-mi desfac părul. Nu știam încă de „Poezia muzicii tinere“, făcută de Florian Pittiș, și nici de Hair-ul lui Forman, și nici de Wall-ul lui Pink Floyd. Dar, cînd ieșeam de la școală, voiam pur și simplu să-mi simt părul liber. Așa cum Sailor (Nicolas Cage) din Wild at Heart (David Lynch, 1990) spune că geaca din piele de șarpe e simbolul individualității lui și al credinței sale în libertate, tot așa credeam și eu că părul meu e ceva asemănător. Chiar aveam o senzație de libertate cînd îl desfăceam. Mai ales că trăiam o epocă a tabuurilor legate de păr. Fetele trebuiau să-l poarte prins, dacă nu în ridicolele codițe cu pampoane din ciclul primar, măcar într-o coadă de cal. Iar băieții mereu erau certați că nu sînt tunși. Îmi dau sema cît trebuie să-i fi deranjat pe ei chestia asta, dacă pe mine, care nu eram direct amenințată, mă rîcîia pe creier de cîte ori o auzeam.

Mai multe despre altele asemenea, în articolul viitor.