Şahul, un sport violent

Aţi pierdut vreodată o partidă la şah de v-a venit să aruncaţi cu piesele în aer? Aţi mormăit ceva la adresa adversarului de vă rugaţi apoi să nu fi fost auzit? Nu-i nimic, se poate şi mai rău şi se întîmplă şi la case mai mari. Mi-au căzut ochii recent pe o listă de pe site-ul chess.com cu întîmplări mai mult sau mai puţin hazlii despre momentele în care un jucător pierde la şah şi se pierde şi cu firea. Iar mai puţin hazlii însemnă uneori şi crimă.

Pe la 1850, pastorului Arthur Skipworth îi plăcea şahul, dar şi banii. Aşa că participă la concursuri, dar dacă pierdea cîteva partide, se dădea bolnav şi le cerea organizatorilor înapoi taxa de înscriere. A făcut asta de destule ori încît să i se fi dus buhul în toată Anglia.

La 1895, Curt von Bardeleben, jucător de şah profesionist, juca cu Wilhelm Steinitz, primul campion mondial oficial. Steinitz a anunţat mat în zece mutări, la care von Bardeleben a ieşit pe uşă fără să scoată o vorbă şi dus a fost. Steinitz a trebuit să aştepte 50 de minute să îi expire timpul adversarului pînă să fie declarat cîştigător.

În acelaşi an, Siegbert Tarrasch, un alt şahist de frunte al epocii, dădea vina pe aerul sărat pentru partidele pe care le-a pierdut într-un turneu la malul mării. A repetat scuza climaterică şi la un concurs la care a jucat 13 ani mai tîrziu.

La 1904, Frank Marshall îl bătea pe David Janowski într-un meci jucat la Paris, ambii fiind jucători profesionişti. Janowski îi scrie apoi că „în aproape toate partidele i-a lăsat să-i scape remiza sau cîştigul” şi i-a propus o revanşă de 5000 de franci în care el, Janowski, pleca de la un handicap de patru partide.

Lui Lenin i-a plăcut şahul. Dar s-a lăsat pentru că se enerva cînd pierdea, după cum a scris odată Maxim Gorki.

Acum sînt computerele, dar la începutul secolului trecut erau la modă automatele de jucat şah. De fapt, nişte cutii în care se ascundea un jucător bun de şah care îi bătea pe amatorii cu dare de mînă. Numai că în 1915, la Coney Island, un jucător nervos că a pierdut partida a scos pistolul şi a tras în automat, omorîndu-l pe operatorul dinăuntru.

Un alt şahist de frunte, Aaron Nimzovici, după ce a pierdut o partidă de blitz la Berlin, în anul 1918, s-a ridicat şi a strigat: „Gegen diesen Idioten muss ich verlieren!” – „De ce trebuie să pierd la idiotul asta!”

În 1922 la Viena, campionul mondial Alexandr Alehin a cedat o partidă într-un mod inedit: şi-a aruncat regele pînă în capătul celălalt al sălii de joc.

Un an mai tîrziu, tot el a făcut praf mobila din camera sa de hotel unde urcase după ce a pierdut o partidă la Rudolf Spielmann.

În anii ’40, lui Marlon Brando, actorul preferat al lui Bobby Fischer, îi plăcea să joace şah, dar cînd vedea că pierde, răsturna piesele spunînd: „M-am plictisit!”

În 1950, Walter Bjornson din Vancouver a păţit-o: adversarul l-a tăiat la mînă cu cuţitul de supărare că pierdea partida.

În 1954, Feodor Dus-Hotimirski şi David Bronstein, şahişti profesionişti, jucau o partidă la Moscova. Moment în care Dus-Hotimirski, văzînd că pierde, şi-a luat înapoi mutarea şi a făcut alta spunînd: „Stai că asta e mutarea cea bună, la naiba cu regulile, ăsta e şahul adevărat!”

După 1959, Uniunea Sovietică a interzis şahul în staţiile sale de cercetare din Antarctica. Motivul: în anul respectiv, doi cercetători de la staţia Vostok au jucat şah, iar cel care a pierdut s-a supărat aşa de tare încît şi-a omorît colegul cu toporul.

În 1960 un marinar, Michael George, i-a tăiat gîtul cu o sticlă spartă unui chibiţ care i-a criticat jocul. Marinarul a fost pînă la urmă condamnat nu pentru omor din culpă, ci pentru omor prin imprudenţă.

În 1979, Patrick McKenna, deţinut într-o inchisoare din Nevada, şi-a strangulat colegul de celulă după o partidă pe care a pierdut-o.

După Antarctica, a urmat Cosmosul. În anii ’80, sovieticii nu îi mai lăsau pe cosmonauţi să joace şah între ei. Dacă voiau însă, puteau să joace cu baza de pe Pămînt. Motivul interdicţiei a fost o încăierare între doi astronauţi survenită după ce unul a luat bătaie la şah de la celălalt.

În anii ’90, la un turneu în Olanda, marele maestru rus Simion Dvoiris şi-a aruncat pantoful în sala de joc după ce a pierdut o partidă.

În 2003, marele campion Garry Kasparov a pierdut o partidă la marele maestru Teimour Radjabov pentru care acestuia, la festivitatea de încheiere, i s-a acordat premiul de frumuseţe al turneului. Kasparov însă a urcat pe scenă, a înşfăcat microfonul de la organizatori şi s-a lansat într-o tiradă de 10 minute în care a susţinut că de fapt Radjabov era pierdut în partidă şi de aceea premierea lui e o insultă şi o umilinţă.

Un alt mare campion, Viktor Korchnoi, a pierdut în 2007 într-un turneu în Gibraltar o partidă la americanca Irina Krush, căreia i-a vituperat apoi, în plină sală de joc: „E bine că ştii teorie, dar mai bine ai învăţa şi şah!”

În decembrie 2008, Alexei Valentikin, de 43 de ani, din Gloazov, Republica Udmurtia, l-a aruncat pe fereastră pe adversarul sau la şah, un pensionar în vîrstă de 60 de ani. Alexei Valentikin stătea la etajul doi, aşa încît pensionarul s-a rănit grav şi a murit cîteva zile mai tîrziu. Şahistul pierzător şi violent a luat şase ani de închisoare.

Şi lista poate continua. Două observaţii însă îmi vin în minte după ce am înşirat toate aceste întîmplări, mai vechi sau mai recente. Că impulsul de a verifica mai bine cu cine te încumeţi să joci o partidă de şah s-ar putea să nu fie chiar aşa de deplasat. Şi, doi, dacă astfel arată lista cu pierzătorii violenţi la şah, cum arata cea cu pierzătorii la table, poker sau alte jocuri considerate mai puţin „raţionale”?

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio Romania Actualităţi.

Foto: wikimedia commons