Să alegi filologia, în anii ʼ80

Școala Centrală, „Zoia Kosmodemianskaia“ pe vremea mea, în anii ʼ80, era unul dintre cele două licee de filologie-istorie din București, pe lîngă „Iulia Hasdeu“. La liceu erau doar două clase de filologie, celelalte erau de industrie ușoară – așa o cereau vremurile, se dăduse o directivă să se amestece învățămîntul cu producția, totul era o varză. Cert e că nu era deloc ușor să ajungi într-una din cele două clase și, dacă intrai, era un privilegiu.

De altfel, pe vremea de atunci, se pare că era un privilegiu în general să studiezi filologia. Să ai studii umaniste, ca să nu mai zic artistice. Științele sociale, cu excepția celor politizate și aservite regimului de la „Ștefan Gheorghiu“, nu mai existau: nici psihologia, nici sociologia, nici antropologia, erau pur și simplu șterse de pe fața pămîntului. Eu am auzit, practic, despre ele, cu stupoare, după revoluție. Aveai puține opțiuni în general dacă voiai să urmezi o facultate: majoritatea băieților se făceau ingineri, trăiam într-o lume de ingineri – unii mai la curent cu ce mișcă în artă și literatură decît mulți literați, alții cu complexe culturale (fără supărare), mulți cu aspirații și, în sfîrșit, unii pasionați sau măcar interesați de meseria lor. Mai exista ASE-ul, despre care nu știu mare lucru. O altă opțiune de carieră era Medicina, unde se intra înfiorător de greu, cu eforturi de memorie, timp și bani aproape supranaturale. La fel de greu se intra la Arhitectură și la Drept, cu adăugirea că la cea din urmă îți trebuia și dosar bun. Pentru cine nu știe, să ai dosar bun era ceva în care tu, ca individ, cu calitățile și defectele tale, nu aveai vreun cuvînt de spus: conta ce au făcut părinții părinților tăi, rudele tale de toate felurile – dacă plecaseră din țară, erai damnat; și, în sfîrșit, cum erau părinții tăi: dacă aveai ghinionul să fi fost divorțați, puține șanse... La Arte Plastice și la Actorie, Regie, locurile erau foarte puține, nici nu mai știu, pînă-n cinci, și date, în mare parte, cel puțin așa se spunea, pe pile. Jurnalismul era politizat. Despre Teologie, Geografie, Geologie, Biologie, Chimie nu știu destule.

Singurele opțiuni valabile pentru cei cu înclinații filologice erau Istoria, Filozofia și Filologia: Româna și Limbile străine. Și aici erau locuri puține (mai multe erau la Română), dar puteai încerca, măcar aveai o șansă. Te pregăteai pentru o facultate la finalul căreia urma să primești o repartiție la țară, pe undeva, ca să devii profesor.

Pe scurt, astea erau opțiunile pe care le aveam alegînd filologia. Dar în momentul în care am simțit că asta mi-ar plăcea să fac și că vocația mea nu sînt științele exacte, că îmi place să scriu și să citesc și că nu-mi mai spune nimic matematica, am hotărît să acționez. Puteam rămîne liniștită la clasa mea de Mate-Fizică  și să studiez ce-mi place-n particular, oricum toată lumea se baza pe meditații. Dar adevărul e că mă plictiseam la majoritatea orelor, nimic nu-mi mai era pe plac, nimic nu mi se mai potrivea în vechiul liceu. Așa că i-am spus mamei mele ce-mi doresc, și ea, care a făcut întotdeauna lucruri imposibile, s-a interesat ce-mi trebuie ca să mă mut și a-nceput să acționeze. Primul contact a fost cu directoarea liceului la care eram, fost de filologie, dar transformat, conform directivelor momentului, în Pielărie și Textile. Cînd mama a venit cu cererea de transfer și a rugat-o s-o semneze, directoarea a rugat-o, la rîndul ei, să se mai gîndească: mă considera o elevă bună și de ce să-mi ratez viața alergînd după o carieră fără viitor?

Pînă la urmă, după insistențele mamei, care știa cum să fie fermecătoare la nevoie, mi-a semnat totuși cererea. Amenințarea cu o viață nefericită la țară, în locul uneia fericite la o întreprindere dintr-un oraș, poate chiar din București, cu un salariu mai mare, a mai venit și cu alte ocazii, despre care voi mai vorbi. De altfel, perspectiva profesoratului la țară o înnebunea și pe bunica mea. Ea insista să mă pregătesc cu ani înainte. Nu trebuia ca plecarea în nu știu ce sat să mă prindă nepregătită, măcar să am două costume mai de Doamne-ajută, nu mă puteam duce acolo în blugii în care umblam îndeobște. Atîta a insistat bunica mea încît, pînă la urmă, mi-am cumpărat, cred că de la un magazin de la Romană, de la Coloane, din vremea de atunci, două compleuri tricotate, fustă și bluză, unul verde și unul albastru, pe care le tot admirasem în vitrină, ca să merg cu ele la viitorul post. Fustele erau lungi și plisate, cumva pînă mai sus de glezne. Iar bluzele cu oarece model inclus, una mai decoltată.

Dar pînă atunci, cererea de transfer fiindu-mi aprobată, mă pregăteam pentru o nouă și mai poetică viață. Cel puțin în mintea mea era așa: voi ajunge într-o lume plină de discuții intelectuale despre lecturi, în care toți fac poezii și au citit toată „literatura obligatorie”. Numai să pronunți un citat și cineva îl va recunoaște imediat...

Exagerez, desigur. Adevărul e că porneam spre Școala Centrală cu speranța unei emulații intelectuale. Va urma.