Politicieni off the record
Interviul zilei, o emisiune difuzată de BBC România, timp de trei ani și jumătate. Au fost sute de dialoguri, unele dintre ele cu invitați de marcă: președinți ai României, prim-miniștri, procurori generali. Dar a fost și un regret nemărturisit al realizatorului: acela că discuțiile cele mai interesante nu au ajuns, de fapt, la ascultători.
Primul pas pe drumul acestei neîmpliniri l-a făcut un fost ministru al Apărării, care, într-o zi de primăvară a anului 2005, după terminarea dialogului înregistrat, văzînd că jurnalistul începe să-și strîngă microfoanele și cablurile, l-a întrebat direct: „Vreți să vă spun ceva ce mă macină cu adevărat?“ Ziaristul l-a privit surprins. Oare ce să fie? Cînd colo, era „doar“ ceva din culisele sordide ale bătăliei politice. Pe scurt, fostul ministru era îngrijorat de faptul că circula în spațiul public zvonul că el fusese cel care autorizase livrarea către o instanță judecătorească a unui document oficial, ce atesta faptul că președintele de atunci al României fusese racolat, înainte de 1989, de un serviciu secret. „Nici vorbă, n-am fost eu, eram chiar plecat din țară, un adjunct de al meu a decis asta.“ Dar de ce a făcut-o? „Păi, ca să se pună bine cu șeful de partid, bănuiesc.“ (Ulterior, respectivul adjunct a fost „adoptat“, în cunoștință de cauză, chiar de președintele „turnat“, care i-a încredințat o funcție majoră în stat. Astăzi? Ei bine, e chiar dificil să măsori anvergura diplomatică a personajului…)
Acesta a fost începutul. De atunci, vreme de mai bine de trei ani, lucrurile s-au tot repetat, iar jurnalistul a început să fie tot mai atent la toate aceste „spovedanii“ interesate. De ce credea el că erau (și) interesate? Pentru că mereu se gîndea că putea fi chiar el ținta unor manipulări sau încercări de compromitere. Așa că, înainte de a pleca la drum cu o informație nouă, o verifica atent, atît cît îl țineau puterile. Însă unele dintre lucrurile auzite atunci îi provocau ziaristului o durere aproape fizică, urmare a imposibilității de a le comunica și ascultătorilor săi. Da, chiar așa, ce-ar fi fost dacă…
Dacă oamenii l-ar fi putut auzi pe un înalt responsabil din domeniul securității naționale spunînd că, potrivit propriei evaluări, „peste jumătate dintre membrii Parlamentului au avut sau au legătură cu serviciile secrete“ (era vorba despre legislatura 2004-2008), explicația fiind aceea că „a existat, după 1990, o perioadă de entuziasm, în care mulți s-au înscris în SRI, după care au ajuns în politică“. Apoi, același personaj detalia „frățiile“ dintre grupurile economice și cele din servicii: „Nu există un centru de comandă, ci doar grupuri care se aliază în funcție de un interes anume. Dacă vom începe să ne obișnuim cu ideea că o societate e condusă de dinamica grupurilor de interese și o să le acceptăm ca atare, ba chiar o să le folosim, o să ne obișnuim cu chestia asta. Așa funcționează America. Așa funcționează toată lumea“.
Alt exemplu. Ce-ar fi fost dacă lumea l-ar fi auzit pe un fost premier, cercetat penal (care tocmai încercase să mituiască un martor, ofițer al unui serviciu secret, aflat sub acoperire diplomatică în Orientul Îndepărtat, iar fostul premier risca arestarea preventivă), exclamînd cu candoare: „În definitiv, pot fi acuzat cel mult de evaziune fiscală!“ Așa va fi gîndit, probabil, și Al Capone…
Dar să mai dăm o pagină. A fost odată un președinte îngrijorat. Motivul? Premierul său favorit se dedase cam prea mult la deliciile guvernării, ignorînd dezordinea din partidul pe care tot el îl conducea. Într-o zi, președintele răbufni: Dragul meu, așa nu se mai poate, se duce partidul de rîpă, ne îndepărtăm de popor! Lasă guvernarea și ocupă-te doar de partid, iar în locul tău să punem o persoană serioasă, fără ambiții politice. Uite, eu m-am gîndit la… Și a pronunțat numele unui ministru în funcție. Premierul n a zis nici da, nici ba. Însă a ținut minte. Peste două săptămîni, președintele o ia de la capăt. Ei bine, dragul meu, te-ai mai gîndit la propunerea mea? Premierul, din nou, n-a zis nici da, nici ba. Dar, la cîteva zile, așa, ca din întîmplare, în presa centrală a apărut un articol devastator, care susținea (cu probe) că familia ministrului propus de președinte ca alternativă la șefia Guvernului deturnase oarece fonduri europene. Urmarea? Premierul a rămas, ce-i drept, în funcție, dar cariera sa politica a luat-o de atunci în jos, tot mai jos… Dar să lăsăm dialogul imaginar dintre președinte și premier și să-i dăm cuvîntul președintelui, cîțiva ani mai tîrziu – de data aceasta apelînd la infailibila memorie a ziaristului: „Păcat de el, omul ăla a făcut prostia să nu înțeleagă că pentru el era decizia mea. S-ar fi desprins de Guvern și de toate prostiile care se discutau atunci și pentru care el a avut de dat explicații. S-ar fi pregătit doi ani, lucrînd la partid, pentru confruntarea electorală, pe care n-ar fi avut probleme să o cîștige. Și el ar fi fost curat, iar partidul de asemenea. Eu voiam doar să-l protejez, dar lui i se cam urcase la cap și îi era dulce postul de premier“.
Ar mai trebui, oare, scormonit printre formidabilele amintiri ale jurnalistului? Să-l asculți pe un procuror-șef anticorupție, exasperat de comentariile publice ale președintelui țării despre un dosar sau altul: „I-am spus, nu o dată, că mi distruge credibilitatea. Degeaba, ăsta-i omul, nu se poate stăpîni!“ Sau să afli de la un „fost“ al serviciilor că structurile guvernamentale colcăie de colegi de ai săi, cu epoleții zornăind de stele… Ar fi interesant, da, foarte interesant! Dar la ce bun? Amărăciunea jurnalistului, aceea că adevăratele Interviuri ale zilei au fost off the record, nu on the record, e oricum dublată de sentimentul zădărniciei. Căci ziaristul nu-și (prea) amintește ca în aceste destăinuiri „de după“ să se fi discutat despre problemele celor mulți și necăjiți sau (scuzați abordarea bombastică) despre… România! În plus, mulți, foarte mulți dintre „clienții“ jurnalistului de atunci sînt astăzi cercetați în tot felul de dosare de corupție, iar o parte dintre ei au trecut deja poarta pușcăriilor. Că bine zicea unul dintre foștii președinți ai României: „Eu nu mai am încredere în nimeni. Nici în politică, în nimic. Singurul lucru pe care mă bazez e procurorul care își face datoria“.
Să lărgim însă puțin cadrul discuției. Căci există cineva la fel de vinovat ca politicianul român lacom, agresiv și corupt. El este cetățeanul român care îl votează. Pentru că el, cetățeanul român, a știut mereu cine este cel care-i cere votul – că e acuzat de corupție sau că există riscul ca alesul său să fie condamnat. Cu toate acestea, cetățeanul român și-a încredințat soarta sa și pe a copiilor în mîinile unor astfel de oameni.
Sau, pentru o perspectivă încă mai cuprinzătoare – iertată să fie „îndrăzneala“ culturală! –, cine să nu fi citit, măcar în școală, balada Miorița? Ei bine, textul merită o nouă lectură. Pentru că, dincolo de metafore și simboluri, povestea în sine conține o teribilă problemă morală, trecută sub tăcere. Cum adică, ciobanul „moldovean“, victimă a unui complot criminal, pus la cale de ciobanul „vrîncean“ și de cel „ungurean“, oameni cu care el înfruntase sălbăticia munților, nu se arată nici măcar mirat de trădarea tovarășilor săi de drum? Ce să înțelegem, că victimei i se pare trădarea, a cărei revelare e primită cu atîta liniște sufletească, un element de „normalitate“ în relațiile dintre „frați“? Trădarea, cea care nu miră pe nimeni, și crima, cea care nu produce revoltă în sufletul nimănui, devin astfel elemente constitutive naturale ale relațiilor dintre membrii comunității. Așa, lăsînd imaginația să o ia razna, dacă s-ar fi făcut alegeri de șef de stînă, probabil că ciobanașul „moldovean“ n-ar fi avut nici o problemă să-l voteze pe oricare dintre cei doi nemernici, chiar dacă cineva l-ar fi avertizat că ambii sînt capabili de trădare și de crimă. Hotărît lucru, e un adevărat coșmar „gura de rai“ pe care ne-o propune balada noastră fondatoare!
Mircea Zamfir este jurnalist.
Foto autor: Cristian Oprescu
