Participare publică în arhitectură (1)
Participarea cetățenească a devenit un loc comun al ultimilor ani, în special din cauza transferării modelului la nivel de directivă europeană. Toate deciziile administrative sînt girate de participarea reprezentanților societății civile și, în aparență, democrația funcționează la nivel instituțional, central sau local, mai ales sub forma audierilor publice. Însă Paul Davidoff sugera încă din 1965 nevoia ca, pentru o participare cetățenească reală în cadrul proceselor de planificare urbană, acestea să fie susținute printr-un limbaj accesibil și inteligibil, și nu folosind limbajul codificat al practicii de arhitectură.
Cea mai bună reprezentare a nivelului de participare cetățenească este dat de modelul „Scării participării”, enunțat pentru prima oară de Sherry Arnstein în 1969, care sugerează, prin comparație, diversele grade de participare. De jos în sus, aceasta poate „urca” de la non-participare la puterea delegată către cetățean, trecînd prin manipulare, terapie, informare, consultare, împăcare, parteneriat, putere delegată, control cetățenesc. Odată cu apariția și conturarea teoretică a discursului participativ, începînd cu anii 1960, acesta a început să migreze din sfera publică a organizațiilor nonguvernamentale spre cea a autorităților publice, devenind în prezent discursul oficial al acestora, uneori fundamentat, alteori doar pentru a masca decizii nedemocratice. De exemplu, cazuri recente de evacuare și strămutare a populației sărace au fost instrumentate de autoritatea locală prin recursul la un limbaj în care cuvintele „parteneriat”, „consultare”, „delegare” aveau un rol central, în timp ce acțiunile desemnate prin aceste cuvinte erau, de fapt, presiuni, somații, amenințări și influență.
O particularitate a participării publice este umbrela conceptuală largă pe care o desface deasupra conceptului în sine. Cîtă vreme aderăm la democrație și dorim ca practica de arhitectură să fie democratică, atunci vom consulta grupurile vulnerabile pentru care proiectăm. Dar cum? Cine participă la consultări? Ce formă poate îmbrăca participarea? Exprimarea opiniilor este participare? Care este gradul de implicare a comunității care dă seama de o participare reală? Cît control poate fi transferat comunității? Transparența proceselor este, în sine, o garanție a participării, în condițiile codificării limbajului arhitecturii? Lista de întrebări poate continua, iar suma de răspunsuri posibile dă seama de dificultatea desfășurării proceselor și de greutatea unei evaluări a rezultatului participării.
Fenomenul a fost observat de celebrul Kenneth Frampton, care formulează una dintre cele mai articulate critici aduse arhitecturii sociale participative; criticul îi refuză acesteia statutul de disciplină, de vreme ce participarea cetățenească este greu de definit, imposibil de cuantificat cu precizie, iar metodele utilizate sînt, în cel mai bun caz, vagi. Într-adevăr, arhitectura socială participativă, deși a produs exemple de o mare calitate estetică (SAAL, de exemplu, despre care am vorbit în articolele precedente), nu a produs un ansamblu de metode ale participării similare pentalogului modernist (cele cinci reguli), ci multe rezultate de participare reușită care, derivate fiecare dintr-un caz particular, au utilizat metode conjuncturale, adaptate fiecărei situații în parte. Acest particularism al arhitecturii sociale participative rezultă din aplicarea acesteia la fiecare cîmp situațional, la caracteristicile grupului, la natura fondului construit existent, situația economică și politică a țării, existența sau nu a unor autorități publice preocupate de locuire, existența unor surse de finanțare etc. Așa cum spunea John Habraken, un pionier al arhitecturii participative, nu trebuie căutată o soluție universală la o sumedenie de situații particulare, ci se impune rezolvarea fiecărei situații în parte.
Cu toate acestea, rezolvarea fiecărei situații în parte poate fi privită ca o loterie în care intervențiile reușite sînt rodul charismei arhitectului, implicării acestuia, ingeniozității sale și capacității de comunicare, mai degrabă decît al disciplinei aplicate în sine. Dacă rezultatul unui proiect depinde într-o măsură atît de mare de decizia luată de arhitect la fața locului, de abilitățile lui, înseamnă că un rezultat al intervenției nu poate fi realmente anticipat. Consecutiv, un astfel de proiect nu poate fi finanțat decît în măsura în care poate demonstra că rezultatul anticipat va fi pus în operă, iar acesta va fi rodul unei participări reale și nu al uneia false, în care arhitectul convinge comunitatea de justețea propunerilor sale, în loc să integreze în proiect rodul dialogului cu reprezentanții comunității. Totodată, dacă participarea este cel mai nesigur și greu de justificat lucru în cadrul proiectării participative, atunci cum poate fi creat un model al practicii care să poată fi extins în teritoriu?
Suma acestor întrebări spinoase a generat, de-a lungul deceniilor, răspunsuri articulate și încercări de structurare, nelipsite de critici vehemente care nu au reușit totuși să-i întoarcă pe arhitecți din drumul anevoios și adesea plin de hîrtoape al unei practici democratice, atît de diferit de cel tradițional, al arhitectului aflat în sfera puterii. Voi discuta cîteva dintre ele în articolul următor.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
