Olimpul litoralului românesc (1)
Între toate stațiunile litoralului românesc, Olimp are ceva aparte, inefabil, un je-ne-sais-quoi care mă atrage irezistibil, ori de cîte ori mă gîndesc unde să merg la mare în concediu. Poate că această chemare se datorează faptului că acolo mergeam cînd eram copil, la hotelurile Sulina sau Galați, pe care le încurcam mereu, sau pentru că acolo am scos din mare o saltea plină cu copii, pe care curenți rapizi o trăgeau spre larg. Dincolo de posibilele argumente de ordin psihologic, presupun că mă fascinează contrastele acestui loc care circumscriu o plajă atît de mare de posibilități, încît tabieturile mele își găsesc mereu o oglindire, indiferent de cît de agitate sînt valurile mării.
Întîi și-ntîi, Olimp este o stațiune mică. Nici nu ai intrat bine dinspre Costinești, că ai și ajuns în Neptun. Dacă nu ești atent riști să nu o observi deloc. Cu toate acestea, dacă vrei să te plimbi pe malul mării, poți ajunge în 23 August și chiar pînă în Costinești, ținînd spre nord poteca sălbatică de sub faleză. An de an, stațiunea cucerește hectare întregi de mare, iar, recent, un mega-șantier lucrează la cea mai ambițioasă extindere de uscat de după 1989. În ceea ce mă privește, mie îmi place sălbăticia, îmi plac plantele uscate de lîngă apă, algele și scoicile aduse la țărm și acel miros amestecat de viață și moarte, în care viața este imensă și mult mai puternică. Vară de vară, spuneam, omul toarnă betoane și iarnă de iarnă marea le revendică, erodînd cimenturile și dezvelind armăturile deja ruginite, mîncate de sare. Nimic nu scapă: stîlpii de iluminat public de pe diguri se prăbușesc, retezați de o decrepitudine inexorabilă, stabilopozii sînt mutați metri întregi și prăbușiți de pe diguri, iar plajele înguste se tot micșorează. La 7 metri înălțime, în zona sălbatică a falezei roșii, pot fi văzute pungi de plastic și chiar biciclete aduse cine știe cum de valuri și, străbătînd poteca îngustă de scoici dintre mare și mal, îți poți da seama de urgia furtunii abătute din larg, căreia țărmul nu i se poate opune. Cazematele de la 23 August sînt din ce în ce mai dezvelite din coaja lor de nisip, iar betoanele masive par că plutesc ireal, în surplombe amețitoare, deasupra țărmului erodat.
Totuși, în fiecare început de vară, oamenii încep să roiască, cu lemne, paie, cuie, funii, bidinele și vopsea ca să „dea o față“ stațiunii, pe principiul străvechi, agregat în creuzetul misteriosului amestec dobrogean de Apus și Orient, potrivit căruia ce nu poți repara, sigur poți vărui. La Olimp, totul e greu de reparat, mai ușor este să faci ceva nou, și asta se vede în lentoarea reabilitării ansamblului de hoteluri Panoramic, Amfiteatru și Belvedere, dar și în viteza cu care noi structuri de primire turistică, unele de foarte bună calitate, apar în stațiune. De altfel, poate că marea calitate a arhitecturii stațiunii mă cheamă an de an acolo, începînd cu arhitectura socialistă și terminînd cu cea care abia se proiectează. În afara ansamblului celor trei hoteluri-fanion, a căror calitate compozițională generatoare de spațiu public nu a putut fi întru totul alterată de gesturile echivoce ale recentei amenajări, care a transformat zona într-un mall kitsch en plein air, într-un templu al consumismului inundat de lumini strălucitoare și multicolore, dar învăluit deplin în bezna tradițională a stațiunii, exemple diverse de talent și pricepere există peste tot. Restaurantul Ambasador, cu atrium-ul său și peretele de fațadă mobil, a scăpat de binefacerile modernizării pînă recent, iar adaosurile primite par endemice și ușor de înlăturat, pentru a reda restaurantului noblețea spațiilor, formelor și materialelor ascunse pe sub plastice și coviltire. Vilele de pe faleză, destinate în trecut nomenclaturii, par să-și fi păstrat clientela și acum, fiind, mai mereu, nelocuite, așa încît, trecînd pe lîngă ele, poți observa calitatea compoziției arhitecturale, jocul savant de materiale, în care piatra și lemnul au un rol important. Cu siluetele lor alungite și orizontale, flancate de mesteceni și pini, ele sînt un omagiu tîrziu adus lui Frank Lloyd Wright, arătînd o lecție a arhitecturii frumoase bine învățate de arhitecții români ai epocii care, cu dăruire față de profesie, ne-au lăsat o moștenire culturală față de care nu putem fi indiferenți.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
