O lume a pisicii

Saidu, senegalez musulman, explică mîndru: „La noi, în Senegal, toate pisicile respectă Ramadanul. De la răsăritul soarelui la apus, nu mănîncă nici strop“. Cum se întîmplă adesea cu oamenii din societăţile tradiţionale, nu e clar în ce măsură Saidu crede ce spune. Crede şi nu crede, glumeşte şi e serios în acelaşi timp. Dar povestea nu variază deloc. Nici un alt animal nu ţine Ramadanul în Senegal. Dacă vreo necuvîntătoare are suficient spirit ca să se apropie de cele sfinte, nu poate fi decît pisica.

Tot o pisică l-a salvat pe Profetul Mohamed de muşcătura unui şarpe veninos, în timpul unei meditaţii în deşert. Profetul a mîngîiat pisica cu degetele pe frunte, lăsîndu-i patru urme de tandreţe pe care le poartă pînă astăzi, dar şi un statut particular în cultura musulmană – animal curat şi înclinat spre contemplare, are voie să intre în case şi în moschei, spre deosebire de cîine, considerat haram (impur).

Astăzi, în societatea de consum, rolul pisicii se modifică. Stăpîna faimosului Maru cîştigă zeci de mii de dolari de la YouTube pentru că are un cotoi simpatic şi îl filmează. Videoclipurile cu pisici adună vizionări cu milioanele şi un mieunat melodic sau o săritură atletică sînt noile droguri soft ale populaţiei din faţa ecranelor. Pisica domneşte asupra Internetului şi pare să aibă un uşor avans faţă de cîine, care, cu toată marea lui bunăvoinţă, începe să piardă teren în noile media. În 2013, compania Friskies declara un neadevăr destul de uşor de crezut: 15% din traficul Internet are legătură cu pisicile. Chestiunea devine serioasă: în august anul acesta s-a deschis, la Muzeul Imaginii Mobile din New York, expoziţia „Cum a cucerit pisica Internetul“, unde se pune deja cap la cap o întreagă istorie a felinei online.

Se scrie deci mult despre prezenţa pisicii pe Internet, cu afecţiune sau exasperare. Dar puţine din aceste articole dezvoltă o perspectivă mai largă, care să includă întrebarea de fond, încă neelucidată: de ce a fost domesticită pisica? Sau, mai precis: a fost domesticită pisica?

Trecutul misterios al pisicii

Cum a ajuns mîţa vînătoare cel mai iubit animal de companie din lume? Nu strică să privim puţin în trecutul profund. În 2004, o echipă de arheologi francezi a descoperit într-un mormînt din Cipru, vechi de 9500 de ani, scheletul unui adult uman de sex nedefinit, îngropat împreună cu cîteva obiecte simple, şi alături, în propriul lui mini-mormînt, scheletul unei pisici orientat în aceeaşi direcţie ca al omului. Fiindcă Ciprul nu e un habitat natural pentru pisici sălbatice, concluzia arheologilor a fost că pisica însoţise pe bărci oamenii veniţi din Levant, din Cornul abundenţei (Mesopotamia). Datele genetice indică această regiune ca singura unde a fost domesticită pisica în istorie şi de unde a fost transportată întîi în Egipt, apoi în India şi în Extremul Orient pe ruta de Est, şi din Egipt în Imperiul Roman pe corăbii cu cereale şi cu şoarecii inevitabili. Se pare că toate pisicile domestice descind dintr-o singură specie de pisică sălbatică, întîlnită şi azi în zonele deşertice ale Orientului Mijlociu.

Pisica s-a apropiat de om nechemată, mai precis de grămezile de gunoi de la marginea satelor şi de şoarecii din grî­narele primilor agricultori din istorie. Dar, deşi ar fi putut să rămînă o lighioană neprietenoasă, care dă tîrcoale gospodăriilor căutînd pradă uşoară sau resturi, ca vulpea, dihorul sau nevăstuica, pisica a intrat foarte devreme în casele şi sufletele oamenilor. Una din teorii dă vina pe pisoi. Cu feţele lor drăguţe şi mieunatul isteric, care trezeşte urgente reflexe materne nu numai în fete şi femei, pisoii au fost poate primii pui de animal care au deviat afecţiunea umană către altă specie decît a noastră. Crescute în jurul vetrelor şi cămărilor, pisicile au introdus casa omului în teritoriul lor, pe care îl apără cu gelozie de alte animale, şi la grămadă cu casa a intrat şi omul din ea, pentru care, treptat, pisica a început să aibă mai multă toleranţă decît ne-am aştepta de la un carnivor solitar şi nocturn.

Pisica ne-a adoptat deci în teritoriul ei. Sau, cu alte cuvinte, şi-a dat seama că e în interesul ei să se domesticească, pe principiul „S-ar putea să îmi iasă ceva din toată chestia asta“. Dar nu s-a adaptat la regimul alimentar al omului, ca porcul sau cîinele, şi a rămas cu încăpăţînare carnivoră; e puţin probabil ca agricultorii levantini să fi pierdut prea multe resurse hrănind pisici. Ca urmare, pisica a rămas un vînător de excepţie, cu reflexe ascuţite şi schimbări de umoare neaşteptate, în funcţie de ceasul ei biologic care nu se suprapune cu al nostru. E o supravieţuitoare, şi o ştie. Nouă nu ne datorează nimic, în momentele esenţiale nu sîntem decît macaraua care scoate mîncarea din frigider şi o pune sub bot; tomberonul de afară e la fel de util ca noi.

În plus, omul s-a preocupat doar recent de reproducerea pisicii. Un aport aproape constant de material genetic de la pisica sălbatică şi de la pisici întoarse la semisălbăticia străzii a păstrat ceva de jivină în caracterul pisicii, care ne fascinează fiindcă vine de departe. Din nou spre deosebire de cîine, care e rezultatul a mii de ani de selecţie şi de reproducere controlată, şi deci un produs uman 100%, pisica s-a schimbat singură, şi puţin. Diferenţele între rasele de pisici şi între pisica sălbatică şi cea domestică sînt minime şi de obicei legate de calitatea şi culoarea blănii. În comparaţie cu diferenţele între un chihuahua şi un danez uriaş – pe care omul i-a creat, ai zice, din plastilină, atît sînt de departe ca fenotip de strămoşul comun –, pisica are o identitate generică mult mai marcată. Nu e de mirare că egiptenii vedeau în ea expresia divinităţii: sacrul e dincolo de controlul omului.

Psihologia misterioasă a omului

„Ce îţi plac mai mult, cîinii sau pisicile?“ Pentru că e de înţeles că, în asemenea privinţe, părerile sînt clar împărţite şi nu încape discuţie. Fiecare ştie bine ce-i place. Ori una, ori alta. Cîinele pare să fie animalul omului premodern, şi nu e de mirare felul în care a fost domesticit. În Aşa a descoperit omul cîinele, Konrad Lorenz dramatizează frumos o posibilă poveste a întîlnirii dintre om şi cîine. Dar ce om? Cel al marilor întinderi, al vînătorilor epice, al efortului fizic intens, cu sania prin tundră, cu toporişca în taiga, cu arcul şi săgeţile prin savană. În lumea de azi, cel mai bun prieten al omului e puţin stingher şi e mai greu să îşi găsească locul. Cîinele are nevoie de atenţia şi timpul omului, singur nu‑i în stare de nimic. Relaţia noastră cu el e însă un troc: îl îngrijim şi el ne iubeşte necondiţionat.

Cu pisicile e diferit. Un prieten avea deunăzi un status pe Facebook: „Toate pisicile sînt libertariene. Complet dependente de alţii, însă complet convinse de independenţa lor“. Relaţia cu pisica e un joc aproape romantic. Te priveşte languros cu coada ochiului. Îi vezi blana lucind, ochii – două dunguliţe negre prelungite, nasul roz şi umed şi eventual blăniţa albă de pe gît, lăbuţele rozalii cuminţi. Numai curbe conturate cu grijă, desenate cu talent; pisica dormind: o armonie de forme. Vrei imediat să o apuci şi să-ţi afunzi degetele în blana ei pufoasă şi curată. Deschide ochii şi se uită la tine cu lene şi siguranţă de sine: „Da, ştiu că mă placi, ştiu că vrei să mă iei în braţe. Dar nu. Mai pune-ţi pofta-n cui şi lasă-mă să dorm“. Nepăsarea pisicii te face să o vrei şi mai mult. Iubirea faţă de pisică e din regimul romantic rusesc, dacă e să ne ­luăm după sociologul Polina Aronson, iar cea faţă de cîine din regimul alegerii, cel vestic. Regimul romantic al alegerii pune preţ pe logică, perfecţionare, o cărare evoluţionistă a relaţiilor unde alegem în aşa fel încît să ne asigurăm că nevoile noastre emoţionale sînt împlinite de celălalt. Alegem cîinele precum o mănuşă: fiecare rasă e croită pentru nevoile noastre afective şi materiale. Sîntem posesivi: alegem o rasă care să recunoască un singur stăpîn. Avem nevoie de multă afecţiune, există soluţii. Pentru o familie numeroasă există un golden retriever pe care copiii îl vor adora cu siguranţă. Există un cîine pentru orice tip de familie sau de personalitate, atîta timp cît eşti decis să stai locului într-o casă cu grădină şi să îţi stabileşti o minimă rutină în funcţie de ritmul vieţii cîinelui. Pentru fiecare adaptare şi fiecare gest de atenţie, cîinele plăteşte cu afecţiune şi grijă, negreşit. Cîinele pare să fie pentru cei care vor lucruri clare de la bun început, compromisuri de drum lung, stabilitate fără manipulări emoţionale.

Pisica pare să fie pentru cei cărora nu le e frică să se joace. Pisica te seduce, îi răspunzi, dar răspunsul ei e necalculat: uneori îţi răspunde cu afecţiune, alteori te ignoră cu aroganţă. Fără motiv şi fără logică, singurul obiectiv pare să fie seducţia de dragul seducţiei. Iar tu insişti şi continui să o doreşti. Ba mai mult de atît: cu cît ea te ignoră mai mult, cu atît o vrei mai tare. Pisica intră într-un joc de seducţie cu stăpînul astfel încît, în cele din urmă, te faci să te simţi supusul ei. Pisica e stăpîna casei, nu familia care îi cumpără şi pregăteşte mîncare sau îi curăţă litiera. Iubitorul de pisică se avîntă într-o relaţie cu animalul şarmant cu blană pufoasă fără să spere prea mult, de la bun început. Ştie că nu va primi afecţiune cînd va avea nevoie, ci doar atunci cînd pisica va avea chef şi-o va simţi ca pe un favor. Pisica părinţilor mei se plimbă prin braţele fiecăruia un timp limitat înainte de a se aşeza în colţul ei de canapea din care ne priveşte cu nepăsare. N‑ai cum să vezi asta ca pe un favor făcut ţie: „Acum să mă lase în pace şi să zică mersi pămîntenii ăştia avizi de afecţiune“. Ne place pisica şi pentru nepăsarea ei. De cîte ori nu ţi-ai dorit să nu-ţi pese de alţii şi de nimic din jurul tău, să te uiţi cu aroganţă în jur şi să te gîndeşti în sinea ta doar la binele şi la confortul propriu? Cîinele e serios: are moralitate, se simte vinovat, îşi cere iertare, în imaginaţia noastră. E foarte uman, foarte pămîntean. Pisicii pur şi simplu nu-i pasă.

Cum evoluează pisica şi relaţia noastră cu ea

Pisica s-a adaptat foarte bine ritmului nostru de viaţă urban. E mult mai simplu să ai o pisică decît un cîine, dacă locuieşti în oraş. Te costă mai puţin, emo­ţional şi material. Nu ajungi acasă simţindu-te vinovat să vezi doi ochi milogi care te imploră să-i scoţi afară pentru o tură în jurul blocului, pentru un pipi scurt şi, eventual, nişte aer proaspăt. Pisica nu te face să te simţi vinovat pentru că nu îi acorzi timp sau atenţie. Atenţie îşi procură singură: fără nici o jenă, se poate urca lîngă ecranul calculatorului, pe tastatură sau oriunde simte că îţi atrage atenţia. În faţa geamului, contemplînd blocurile şi norii ore în şir, încît te face să te gîndeşti: „La ce s-o gîndi oare?“. Şi reuşeşte, dacă vrea, să te scoată din ritmul tău de lucru. Cîinele îţi respectă timpul şi spaţiul, se aruncă la picioarele tale şi doarme. În momentele de intimitate romantică, pisicii nu-i pasă, se uită la tine şi prin tine sau adoarme. Cîinele se uită bleg şi mirat, încît îţi vine să-l încui în baie.

Chiar şi aşa, omul încearcă să profite de prezenţa pisicii, pe cît poate. O cercetare efectuată la Indiana University Bloomington arată că videourile cu pisici pe Internet îţi pot îmbunătăţi starea de spirit. Dacă nu vine să o mîngîi, măcar să o priveşti pe Internet şi tot e bine. Curiozitatea cercetătorilor era tocmai aceasta, şi aşa revenim la întrebarea noastră de la început: de ce video-urile cu pisici sînt atît de populare pe Internet? Ce ne face să ne uităm la pisici? Rezultatul lor e că plăcerea de a vedea pisici pe Internet e mai mare decît vinovăţia procrastinării, deci merită efortul unei bucurii vinovate atîta timp cît cîştigul emoţional ne face să procrastinăm mai puţin în viitor şi să ne apucăm serios de lucru după „încă unul şi gata“.

Dar noi avem şi o altă sugestie: relaţia omului cu pisica reflectă schimbările sociale recente. Nu mai trăim într-o lume de stăpîni şi slugi, ierarhiile sînt minate din diferite direcţii. Acum sîntem unităţi în reţele orizontale, alternînd (sau poate trăind simultan în) comunicarea aproape constantă şi în singurătatea creată de a­tî­ta comunicare. Pisica, cu prezenţa ei incontestabilă, dar mereu condiţionată de te miri ce îi trece prin cap, se potriveşte cu starea omului tehnologic. Sherry Turkle, sociolog la MIT, a scris în 2012 o carte despre mutaţiile sociale şi psihologice în era tehnologiei de comunicare, iar titlul cărţii indică în mod precis raportul dintre pisică şi om: Alone Together.

Anca Șerbănuță și Luminiţa-Anda Mandache sînt antropologi.