Ne-am zoomificat cu toții sau despre teroarea digitală – unii sau skypizat, alții s-au gugălmitizat

De prin lockdown, am început să primesc mesaje, uneori aproape zilnic, de la diferiți profesori de limba și literatura română din toată țara care mă invitau să particip la întîlniri online cu copiii, adică, în principiu, să intru în direct pe Zoom, Google Meet / Classroom sau ce aplicații or mai fi, că nu le știu pe toate, la ora lor de română. Toate mesajele erau bine intenționate și înduioșătoare, „vreau să le fac o surpriză elevilor mei...”, „v-au citit cărțile și s-ar bucura să vă vadă și să vă audă”, „în acest mod, îi convingem pe copii să participe la orele online” etc. Inițial, am acceptat aproape toate invitațiile, pînă cînd mi-am dat seama că și ăsta e un job în sine – chiar dacă e „doar” online, totuși e o întîlnire cu niște copii care te citesc, trebuie să te pregătești un pic, să-ți cauți un loc liniștit în casă, să te îmbraci frumos măcar de la brîu în sus, să ai grijă să nu apară în spatele tău un maldăr de haine aruncate, cuptorul cu microunde, pisica sau partenerul de viață în chiloți, să te gîndești la ce să le spui, inclusiv la niște întrebări pentru ei ca să spargi un pic gheața, căci profesorul de multe ori pasează „microfonul” invitatului și-l lasă să-și facă treaba, cu un sentiment al datoriei împlinite. Am acceptat și dintr-un alt motiv: mă bucura faptul că profesorii noștri descopereau în sfîrșit, datorită pandemiei, beneficiile tehnologiei și uite că niște copii din Vaslui sau din Slobozia se puteau întîlni cu un scriitor contemporan „în carne și oase”, chiar dacă doar la un mod virtual. Am mai zis de multe ori și poate mă repet – e important pentru copiii de acum să cunoască scriitori „vii”, că de cei morți am avut parte destul noi, în cei 12 ani de școală, mereu am simțit că am un soi de misiune în acest sens. În plus, mi-era și cam dificil să refuz, mă puneam în locul profesorului care probabil gîndea așa: „E lockdown, scriitorul ăla tot stă degeaba pe la el pe-acasă, chiar îi e așa de greu să intre o jumătate de oră în direct la ora noastră de română?!”. Treptat, pentru că invitațiile se tot înmulțeau, devenea deja o modă, de parcă profesorii se vorbeau între ei (între timp s-au adunat cîteva zeci, dacă nu chiar peste o sută, pe cele care nimeresc în spam-ul de la Messenger nici nu mai îndrăznesc să le deschid), am descoperit că îmi pier cheful și entuziasmul, că încep să obosesc, iar întîlnirile online mi se păreau artificiale sau cel puțin nu se puteau compara cu cele „pe viu”. Gigel se întorcea cu spatele, Alinuța nu mai era atentă, Mihnea își închidea camera sau îi picase Net-ul, Mariei îi mieuna pisica, ca așa-i pe Zoom. Totuși, printre toți acești copii, se nimereau și cîte o fetiță sau un băiețel care într-adevăr îmi citiseră cărțile, pregătiseră nu știu cîte întrebări, vedeam în ochișorii lor de pe ecranul laptop-ului meu o reală curiozitate legată de întîlnirea noastră, pentru ei merita să continui. După ce copiii au revenit la școală, întîlnirile noastre online s-au mutat în sala de clasă și acolo apăreau alte neajunsuri – hărmălaie, se auzea prost, probleme tehnice, nu reușeau să mă vadă pe un ecran decît cel mult copiii din primele bănci. Și pentru că invitațiile și mesajele continuau să vină, iar mie îmi era în continuare greu să refuz, nu știam ce să mai inventez ca să scap, „vă rog, aș vrea să iau o pauză de Zoom, am obosit, puteți reveni după 15 martie?”, era scuza cea mai la îndemînă, avînd speranța că profesorii vor uita pînă atunci. De „Ziua Cititului Împreună“, atunci cînd toți profesorii trebuiau să bifeze activități, am fugit pur și simplu, m-am urcat în mașină și am plecat, „îmi pare tare rău, dar voi fi la munte și nu prea am semnal acolo, la cabană, poate cu o altă ocazie”. Nu credeam că poți face burnout de la mesaje și întîlniri cu copiii online, dar poți. Simțeam că mă transform eu însămi în profesor (neplătit, desigur), cu obligativitatea de a face ore online.

În ultimii doi ani și ceva, îmi petrec timpul aproape exclusiv pe ecrane (nici nu mă mir că mă ustură ochii atît de tare și-mi lăcrimează mereu) – ecran de telefon, ecran de computer, ecran de televizor seara, cînd vreau și eu să mă uit la un film. Nu văd un ecran decît atunci cînd mănînc, dorm și citesc (ieșirile în oraș, din păcate, au devenit foarte puține), am ajuns să urăsc ecranele, îmi vine să le fac țăndări pe toate. Pe lîngă Zoom-uri, și mesajele mă scot din minți – lumea comunică de zece ori mai mult decît înainte chiar și atunci cînd nu are ce să comunice. Mi-am scos notificările de peste tot, pentru că fiecare sunet de mesaj îmi provoca un mic atac de panică – cine-o fi și ce mai vrea de la mine? Totuși, îmi verific mesajele compulsiv, am senzația că pierd ceva esențial dacă nu le citesc, iar apoi trăiesc cu sentimentul de vinovăție că n-am răspuns la timp. O altă „modă”: îmi scrie o mămică că va fi ziua fetiței ei, că sînt autorul ei preferat, că vrea să-i dăruiască ultima mea carte și dacă n-am putea să ne întîlnim ca să-i dau un autograf. Mă gîndesc cu nostalgie – oare cum era „înainte”? Păi, era așa: publicai o nouă carte, editura îți organiza un eveniment la o librărie, te întîlneai cu cititorii, exista o sesiune de autografe, oamenii plecau acasă mulțumiți că au văzut scriitorul, au luat și cartea cu autograf. Adică te conformai unui mic protocol, erau niște reguli de bun-simț. Acum, de cînd cu Zoom-ul, Mess-ul, Internetul, granița între scriitor și cititor aproape că nu mai există, îi poate scrie oricine, scriitorul nu mai are intimitate, e la dispoziția cititorului. În fine, e alegerea scriitorului, desigur, nu-l obligă nimeni... Dar îmi amintesc că aveam un prieten scriitor care refuza cu încăpățînare să-și cumpere un banal telefon mobil „cu butoane”, cînd apăruseră deja de mult smart-urile. Dacă voiai să-l găsești, nu aveai cum, deși el spunea mereu „sînt acasă“ sau „la muzeu“ (sau pe mail, dar cine mai scrie mail-uri în ziua de azi?), însă oamenii se simțeau descurajați și încetau să-l mai caute. Atunci prietenul ăsta al meu, un om valoros și talentat pe care nu-l știa mai nimeni, mi se părea total anacronic. Am ajuns să-l înțeleg perfect. Însă dacă nu ești pe Facebook, pe Insta, pe TikTok (un alt prieten scriitor, pentru copii de data asta, are un cont activ pe TikTok cu un succes imens pentru cineva care scrie, e viral), pe Zoom și în același timp și pe Mess, cu un cap în ecran și cu o mînă răspunzînd conștiincios la mesaje, ca să „te promvezi”, nu exiști, nu te vrea nimeni. Ca să revin la mama cu autograful, i-am răspuns că voi semna cartea, desigur, doar o rog să vină în cartierul meu, ne putem întîlni la metrou ca să-i fie mai ușor (am mai dat autografe la metrou, n-ar fi fost prima oară). N-a mai venit, a zis că e bolnavă sau poate i s-a părut prea complicat. Totuși, mă roagă dacă n-aș putea să scriu un mesaj personalizat pentru fetița ei și îmi dă cîteva informații despre ea, îi place Harry Potter și urăște activitățile sportive. Sîmbătă seara, îmi storc creierii ce să scriu ca să bucur copilul (un copil străin, necunoscut), în fond era ziua lui. Trimit mesajul pe Mess, am făcut-o și pe asta (lucrurile mici, de fapt, te omoară!). Au trecut 24 de ore, s-a dat cu seen pe-acolo, n-am primit nici un un răspuns, nici un mulțumesc, nimic, oi fi scris ceva greșit?           

Îmi spune mama: „Dragă, noi vorbim la telefon, dar de ce nu ne și vedem, așa cum face toată lumea? De ce nu vorbim pe Skype sau pe ăsta mai nou, pe Zoom... tu ai auzit de Zoom?”. Ce-o fi apucat-o? „Nu, mamă, nu vreau să ne vedem. Nu mă înțelege greșit, dar prefer să ne vedem în carne și oase, cînd ne-om vedea...” Mă declar învinsă și anunț oficial aici că nu vreau să mă mai zoomific pentru nimeni. Nu mai pot.