Micii răsfățați, marii neadaptați?
Zilele trecute am trecut pe lîngă Dl Goe: un puști, de vreo cinci ani, enervat că nu era lăsat să mănînce un baton de ciocolată sustras din sacoșa cu cumpărături proaspăt făcute, dezlănțuise un potop de anateme asupra mamei și bunicii – pe care le și înghiontea cu pumnișorii și cu toată ura verbală de care era capabil. Femeile își cereau scuze, rugîndu-l să nu se supere, să mai aștepte pînă după masă, promițîndu-i, în același timp, „mult mai multă ciocolată“. Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
Azi, în cultura parenting este la mare preț conceptul de educația permisivă – acel tip de educație menită să nu inhibe personalitatea copilului și să construiască un adult încrezător în sine – care a luat naștere în urmă cu mai mulți ani, ca reacție la vechile metode de educație, cele restrictive, bazate pe pedepse și pe îngrădiri, care, potrivit multor psihologi și specialiști în domeniu, au fost traumatizante. Se înțelege însă, cu adevărat, esența educației permisive?
Dacă strictețea educației de odinioară a provocat răni adînci, construind adulți timorați, cu o serie de complexe născute într-o copilărie plină de interdicții și pedepse, educația permisivă, dusă în extremă, nu va construi, la rîndul ei, suferințe și adulți inadaptați?
Fără limite
„La cabinet îmi vin părinți cu capul pe umeri, extrem de raționali, care au picat însă victime dezinformării în ceea ce privește educația parentală permisivă“ – a declarat psihologul Caro-line Goldman, într-un recent interviu pentru Le -Monde, referindu-se la o proastă înțelegere a ceea ce înseamnă acest tip de educație. Să fii un părinte bun și permisiv nu înseamnă să elimini din vocabular cuvîntul „Nu“, eliminînd cu aceasta orice interdicție.
Goldman explică, printre altele, că acei copii care sînt prea răsfățați, în sensul că nu sînt învățați cu anumite limite, pot fi chiar diagnosticați greșit cu afecțiuni precum ADHD (tulburare de deficit de atenție cu sau fără hiperactivitate). Există mulți părinți care ajung să apeleze la psiholog din cauză că nu-și mai pot stăpîni copiii, acei micuți „răsfățați în exces“ care ajung să se dezvolte „într-o lipsă îngrijorătoare de limite educaționale“, dăunătoare atît pentru cei din jurul lor, cît și pentru ei înșiși. Goldman afirmă că aceasta este concluzia la care a ajuns, alături de mulți alți specialiști în domeniul psihologiei copilului: „Tulburările de comportament explodează în Franța, în special din cauza capcanelor unei educații pozitive difuzate pe scară largă în mass-media de un deceniu“.
Însă nu doar Franța se confruntă cu această epidemie de răsfăț excesiv.
Traversînd oceanul, în Statele Unite, potrivit Time Magazine, incidența tulburării de personalitate narcisică este de aproape de trei ori mai mare pentru tinerii de 20 de ani decît pentru generația care are acum 65 de ani sau mai mult. Citînd un studiu complex al National Institutes of Health, în ceea ce privește potențialul de narcisism, în 2009 scorurile înregistrate de tinerii de azi erau cu 58% mai ridicate decît cele ale tinerilor din 1982. Time Magazine susține că tinerii angajați de azi au primit atît de multe gratificări de-a lungul vieții, precum trofee la concursuri doar pentru participare, încît ajung la concluzia că trebuie promovați la fiecare doi ani, indiferent de abilitățile lor. „Sînt obsedați de faimă (...) și atît de convinși de propria lor măreție încît 60% declară că știu foarte bine ce au de făcut și că nu au nevoie de nici o ghidare în viață.“ Totuși, dezvoltarea lor este înceată: în 1992, Institutul Families and Work a raportat că 80% din persoanele sub 23 de ani și-au dorit într-o zi să aibă un loc de muncă cu mai multă responsabilitate; zece ani mai tîrziu, doar 60% din aceștia au și făcut-o.
„Chiar și în China, unde istoria familiei este mai importantă decît dezvoltarea individuală, Internetul, urbanizarea și politica copilului unic au creat o generație la fel de încrezătoare și implicată în sine ca și cea occidentală. Și acestea nu sînt doar probleme ale copiilor bogați: tinerii care provin din medii sărace au rate și mai mari de narcisism, materialism și dependență de tehnologie în viețile lor fabuloase din ghetou.“
O epidemie de narcisism
Noua formă de educație permisivă are o istorie mai lungă, în care mișcarea socială din mai ’68 a avut un cuvînt greu de spus. Potrivit Time, începînd cu anii ’70 părinții și-au dorit să îmbunătățească șansele de succes ale copiilor prin insuflarea stimei de sine, a credinței în libertate și a depășirii limitelor sociale setate la acea vreme.
„A fost o greșeală sinceră“, a declarat, pentru Time, Roy Baumeister, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida. „Descoperirile timpurii au arătat că, într-adevăr, copiii cu stima de sine ridicată s-au descurcat mai bine la școală și trec mai ușor peste diferite probleme. Doar că stima de sine este un rezultat al unor experiențe personale, nu ceva ce vine din exterior.“
Cînd încerci să induci copilului stima de sine – acceptînd sau chiar lăudînd o boroboață, etichetînd-o drept „istețime“ și „dovadă“ a unei personalități „originale“ – nu educi, ci inoculezi narcisismul.
„Spune-le copiilor tăi că îi iubești. Este un mesaj mai bun“, susține Jean Twenge, profesoară de psihologie la Universitatea de Stat din San Diego, autoarea volumului Generation Me and The Narcissism Epidemic.
„Cînd sînt mici, pare drăguț să le spui că sînt speciali, prinți, prințese sau o vedete. Însă cînd au 14 ani, nu mai este atît de drăguț.“ Acea stimă de sine pe care părinții încearcă să le-o insufle prin neimpunerea nici unui soi de limite îi face pe mulți victime ale lumii exterioare.
„Noua generație are cea mai mare șansă de fi nefericită, deoarece așteptările clădite în copilărie vor fi nesatisfăcute“, afirmă și Sean Lyons, co-editor al revistei Managing the New Workforce, adăugînd că în viitor vom putea avea de-a face chiar cu o criză a visurilor neîmplinite.
Unde e greșeala?
În mod categoric, e o greșeală să-ți e-duci copilul prin restricții și pedepse, în-tr-o mentalitate arhaică de „stăpîn“, nu de părinte, căci asta înseamnă să con-struiești o personalitate traumatizată. Un asemenea copil va deveni, cel mai pro-babil, un adult timorat sau, din contra, un zbir pentru viitorii săi copii, perpetuînd modelul.
A evita însă această greșeală nu înseamnă s-o înlocuiești prin alta: căderea în cealaltă extremă, adică neimpunerea nici unei limite. Un copil căruia nu i se spune „Nu“ va căpăta un fals sentiment al propriei valori, avînd impresia că totul i se cuvinte, de vreme ce asta i s-a demonstrat în primii ani de viață. Obișnuit doar să primească, fără să ofere nimic în schimb, convins că este buricul pămîntului, un copil răsfățat va deveni un adult care nu va știi ce este respectul, nici pentru părinți, nici pentru cei din jurul său.
În cartea sa File dans ta chambre!, Caroline Goldman susține că problema limitelor educaționale n-ar trebui să se pună înainte de vîrsta de 10-12 luni. Pe de altă parte, nici un părinte nu poate contesta impunerea unor limite absolut necesare, imediat după ce copilul începe să capete libertatea de mișcare și, odată cu aceasta, nevoia de a explora mediul înconjurător. Ce faci cînd copilul se apropie de o priză sau de marginea unei balustrade? Îi dai libertatea de a „explora“ sau îl tragi înapoi?
Potrivit lui Goldman, în prima etapă a dezvoltării noastre emoționale (care durează pînă în primul an de viață) ne construim baza identitară, adică ancorarea în realitate. „Pentru aceasta e nevoie de o prezență adultă (de obicei parentală) disponibilă și veselă, dragoste (zîmbete, tandrețe, cîntece, îmbrățișări), confort imediat în fața plînsului, repere și consecvență în ritmul său zilnic.“ Însă după un an, limitele educaționale trebuie să intre în funcțiune – prin insuflarea valorilor sociale. Între vîrsta de 1 și 5 ani, grație primelor repere afective, căpătăm treptat siguranța afectivă, iar prin asta, capacitatea de a ne detașa, construindu-ne o formă pozitivă de narcisism. Între 5 și 7 ani, dacă toate etapele au fost trecute în mod optim, începem să dezvoltăm capacitățile necesare pentru disponibilitate emoțională și socială. Cunoscînd acele limite, benefice atît pentru cei din jur, cît și pentru noi, putem evalua realitatea din jurul nostru, ne putem integra în societate și ne putem da seama de valoarea noastră în raport cu aceasta.
Bineînțeles, meseria de părinte nu este una ușoară. Dintotdeauna a fost o misiune grea, copleșită de responsabilitate, azi devenind chiar mai dificilă, copleșită, în plus, de provocările sociale ale tehnologiei, de nenumăratele „rețete“ de parenting și de blamul ușor de dat – un melanj hipnotic care atenuează rațiunea și tentează către mode care nu au nimic de-a face cu dezvoltarea armonioasă a unui viitor adult. Să nu spui niciodată „Nu“, de teamă că vei „inhiba“ personalitatea copilului, înseamnă, de fapt, să-i creezi o viziune haotică, fără repere și fără valori, atît asupra societății, cît și asupra propriei persoane.
