Un război fără mercenari

Ce este un free-lancer? Termenul desemna în secolele trecute un militar profesionist care nu avea stăpîn şi care îşi punea lancea la dispoziţia oricui era dispus să plătească pentru serviciile sale. Un mercenar, am spune astăzi. Şi tot în zilele noastre, acelaşi termen i se atribuie unui liber-profesionist, mai exact unui "specialist" care lucrează pe cont propriu. Care este statutul jurnalistului free-lancer? În Occident, este o profesie recunoscută şi apreciată, care întăreşte ideea de competiţie în mass-media. În România, free-lancer-ul are încă de înfruntat prejudecăţi: un outsider care refuză să lucreze într-un mod "organizat" şi asta poate fi o dovadă de neseriozitate. De cele mai multe ori este exclus din politicile editoriale sau privit ca un dispensabil colaborator. În mod paradoxal, paradisul free-lancerilor s-a consumat în anii ’90. Atunci exista iniţiativa, iar legislaţia în privinţa firmelor nu era bine pusă la punct. Aproape oricine care avea ceva de spus şi ştia să lege două propoziţii coerente putea să colaboreze la zecile de publicaţii care apăreau peste noapte şi să cîştige şi ceva bani. Era mai mult o "şcoală" de jurnalism sau jurnalismul privit ca hobby. Trusturile străine nu aveau încă în plan să investească în România. Se publica aproape orice, redacţiile se alcătuiau ad-hoc şi se destrămau la fel de repede, iar migraţia era la ordinea zilei. Nu se punea problema loialităţii sau exclusivităţii. Erai plătit "la bucată", căci nu se lua în calcul numărul de semne sau de cuvinte, şi umblai cu "bucăţile" în servietă de la o redacţie la alta. Ce nu accepta unul, dădeai la altul. Reciclai texte, le "cosmetizai" şi le vindeai a doua oară. De multe ori făceai muncă voluntară, în speranţa că, la un moment dat, "cînd vor fi bani", vei fi plătit. Proaspeţii "manageri" de ziare de tipul Ion Cristoiu îşi închipuiau că orice "surse", inclusiv taximetriştii, pot deveni, la o adică, ziarişti. Sau alţi patroni îţi dădeau bani din buzunarul lor, ca la piaţă, pentru un articol şi, dacă erau într-o dispoziţie bună, puteai avea surpriza să dubleze suma convenită iniţial. Peisajul media era mai mult sau mai puţin dominat de "specialişti" independenţi şi de ucenicii lor. În tot acest haos, exista însă speranţa că, la un moment dat, lucrurile vor intra pe un făgaş normal. Mai exact, că mecanismele "pieţei" se vor regla de la sine, creîndu-se un echilibru între "cerere" şi "ofertă" şi că va prima calitatea. Ceea ce s-a şi întîmplat oarecum, odată cu investiţiile masive în domeniul mass-media, însă nu şi pentru free-lanceri. Au început să se creeze "echipe" şi jurnaliştii să-şi asocieze treptat numele cu cîte un brand. De fapt, asistăm la o aglomerare a forţelor şi energiilor în jurul unor trusturi de presă. De la predarea "la bucată" s-a trecut la predarea "la normă". De la politica editorială de butic, la cea de supermarket. Iar ca patron de supermarket, preferi să cumperi en-gros două sute de sticle de vin ordinar "de masă" de la, să zicem, Cotnari S.A., decît să te complici şi să achiziţionezi en-détail zece sticle pour les connaisseurs de la cine ştie ce producător particular "rasat". Tot aşa, ca patron de televiziune particulară, preferi să plăteşti salariile a două sute de angajaţi pe care să-i foloseşti pentru a produce "intern" cea mai mare parte a emisiilor, decît să cumperi ocazional şi cîte un film documentar, fie el şi premiat, de la un cineast independent. Aşa că, în ultimii ani, cei mai căutaţi free-lanceri de pe "piaţa" mass-media nu sînt jurnaliştii, căci nu există o bursă a creaţiei. În schimb, pot supravieţui (dacă au noroc şi oareşce relaţii) ca free-lanceri cei care s-au "specializat" în design publicitar, DTP - mai puţin tehnoredactare şi traduceri - programare şi web design şi cei care colaborează cu televiziunile ca operatori şi editori de imagine. Adică cei care pot oferi, dincolo de creativitate, şi ceva skills-uri tehnice. Viaţa de "colaborator" L-am întrebat pe Radu, fotograf free-lancer, cum se descurcă, la limita dintre tehnică şi creaţie. "Păi, ce-i mai greu a cam trecut! Adică mi-am acoperit investiţia şi am început să mai şi cîştig cîte ceva... dar comenzile nu vin cu regularitate, aşa că încă nu ştiu ce voi mînca luna viitoare!". În ce a constat investiţia? Două aparate "profi" cu seturi de obiective şi accesorii, un laptop pentru a putea să descarce fotografiile "la faţa locului" şi pentru prelucrare, şi maşina cu care să se deplaseze mai uşor de la un eveniment la altul. Face şi fotografii de studio, însă nu are un studio unde să lucreze în permanenţă. "Noi ne cam ştim şi ne ajutăm între noi. Dacă am nevoie de lumini, să zicem, am de unde împrumuta sau închiria la preţuri convenabile!" Cum îşi găseşte clienţii? "M-a ajutat foarte mult faptul că înainte de a deveni free-lancer am lucrat la o revistă mondenă. Făceam poze pe la diverse evenimente, unde mai lăsam şi cîte o carte de vizită şi nu uitam să spun că sînt deschis oricînd unei colaborări extrajob... E adevărat, însă, că era vorba şi de ceva tupeu!" "Sînt jurnalistă free-lancer!", mă informează Kate care vizitează România în scopuri "profesionale". Va scrie despre ţara noastră pe un site destinat femeilor care călătoresc singure prin lume. O interesează în mod special trenurile de la noi. Cam asta ar fi "cerinţa": femei care merg singure cu trenul şi care descriu tot ce văd, de la vecinii de compartiment, la trataţia din vagonul restaurant. "Trebuie să semene cu un jurnal, din care să nu lipsească gîndurile şi observaţiile mele şi - de ce nu? - chiar şi un moment de flirt cu un român chipeş, între două staţii!", rîde Kate. Este însă obligatoriu să reiasă ideea că o femeie independentă se descurcă de una singură în orice situaţie neprevăzută, cum ar fi o incursiune în toaleta mizerabilă a unui tren din România. Şi dacă tot e aici, Kate vrea să ajungă şi la Tîrgu Jiu ca să se "informeze" despre Brâncuşi. Va scrie un articol despre sculptorul român într-o revistă pentru copii între 6 şi 12 ani. "Jurnalista" americancă este solicitată în fiecare lună de trei, patru publicaţii, dintre care două online. Îmi arată articolele ei dintr-o revistă despre pisici: un test de genul "ce pisică ţi se potriveşte?" şi o întreagă poveste cu o pisicuţă dispărută şi regăsită. Ar putea să-şi găsească şi alte colaborări pentru că e deja un "nume", dar deocamdată i se pare suficient. Cîştigă în jur de 4000 de dolari pe lună. Optimismul ei debordant este o consecinţă a vieţii libere pe care o duce. În România, reviste de tipul Întîmplări adevărate încă mai lucrează cu colaboratori externi care au sarcina să-şi imagineze ce scrisori ar putea să trimită cititorii acestor publicaţii la redacţie, căci cele reale, în cele mai multe cazuri agramate, sînt inutilizabile. Genul este "fiction", cu accente de telenovelă. S-ar putea crede că, dacă ai talent la scris, este relativ uşor să duci la capăt o povestire, fără să-ţi ocupe prea mult timp, ca după aceea să înveţi să aplici "şablonul" şi să le produci "industrial". Se poate trăi dintr-o asemenea "prestaţie"? În urmă cu vrei doi ani, "tariful" era de 500.000 lei pe "bucată". Ca să ajungi la suma cît de cît decentă de 300 de euro pe lună, îţi impuneai o "normă" de 20. Mulţi au abandonat de la primele încercări, căci dezvoltarea unor intrigi care să se adreseze gospodinelor nu este atît de simplă precum pare. Cei care au perseverat au început să aibă probleme asemănătoare cu cele ale condeierului lui Llosa. Revistele glossy "pentru femei" plătesc ceva mai bine, între 50 şi 100 de euro articolul, în funcţie de mărimea lui, dar pentru a pătrunde într-un cerc - destul de închis - al colaboratorilor acestor publicaţii trebuie să demonstrezi mai întîi că o înţelegi pe femeia Cosmo sau pe femeia Tabu. Reportajul nu se caută, pentru că de regulă ziarele îşi folosesc reporterii proprii, care oricum îşi primesc leafa, şi nu par deloc interesate de un stil sau de un mod de abordare care să iasă din clişeul jurnalistic. De altfel, ideea preconcepută că în România nu există un public pentru reportaj spulberă toate şansele afirmării acestuia. Mai mult succes ca free-lanceri au poate analiştii politici şi economici sau jurnaliştii "de investigaţie". Aceştia din urmă, dacă au contactele potrivite, pot "prinde" ceva proiecte internaţionale, transformîndu-se uneori în intermediari între jurnaliştii de afară şi "sursele" de aici - un job bine plătit, dar din nou nesigur. Firme fără istoric Experienţa mea de cîţiva ani ca free-lancer a fost epuizantă şi, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că este imposibil să trăieşti în România doar din colaborări. Unul dintre motive: eşti prins tot timpul între deadline-uri - dar cînd e vorba de plată, deadline-urile nu există. Un altul: politicile redacţionale care nu te stimulează şi nu te încurajează în nici un fel, pentru că nu faci parte din marea "familie". Dincolo de "contractul de drepturi de autor" pe care îl semnezi în fiecare lună, nu ai nici un avantaj real. Dar poate că am fost un caz nefericit... În cazurile "fericite", a fi free-lancer este doar o primă etapă în cariera ta. Cel puţin aceasta este tendinţa la noi. A doua etapă este cea de a-ţi înfiinţa o firmă de-produs-texte-şi-imagini, să zicem, şi deja devii persoană juridică, iar lucrurile par să se complice mai mult decît e cazul. În plus, dacă îţi propui să trăieşti din administrarea unor proiecte, rişti să mori de foame. Nimeni nu se înghesuie să lucreze cu firmele mici. Ca să închei un contract cu o televiziune, de pildă, începe să conteze "istoricul" firmei tale. Iar dacă eşti la început, n-ai cum să ai nici un "istoric". Apoi, chiar dacă ai norocul şi relaţiile necesare pentru a semna contractul, trebuie să-ţi asumi riscul că televiziunea respectivă va întîrzia cu plăţile şi atunci vei fi nevoit să-i plăteşti din buzunarul tău pe toţi cei pe care i-ai "angajat" pentru proiectul respectiv. Iar dacă ai un şi mai mare noroc şi cîştigi un proiect "cu bani europeni", va trebui să justifici fiecare euro cheltuit, ceea ce - într-o ţară unde aproape totul se face "la mica înţelegere" şi cu şpaga bine plasată - este practic imposibil.