TWFD a murit! Trăiască DSMAV!

Cum, nu ştiţi cine a murit? Şi, pe cale de consecinţă, nu ştiţi nici cine ar trebui să trăiască, nu? Nici o problemă, asta este starea generală a naţiei. (Dacă asta poate fi vreo consolare...). Vorbim însă de adoptarea unei noi directive europene în domeniul "serviciilor media audiovizuale", care face cîteva însemnări cruciale pe răbojul a ceea ce s-a numit pînă acum, simplu, televiziune. Adoptarea noii directive - care schimbă cîteva reguli în cel mai penetrant mediu de comunicare în masă - vine după patru ani de consultări şi negocieri. În România, nici dezbaterea, nici negocierea, nici adoptarea nu a stîrnit vreun fior - sau măcar vreo ştire mai acătării. Prima schimbare este şi cea mai dramatică: renunţarea la însuşi termenul de "televiziune". Directiva de referinţă în domeniu, pînă în momentul de faţă, era cea numită a "Televiziunii fără frontiere" şi reglementa cadrul în care trebuie să funcţioneze serviciile de televiziune pentru a putea fi recepţionate (în condiţii de egalitate de tratament) pe variile pieţe naţionale. Noua directivă (Directiva Serviciilor Media Audiovizuale, disponibilă la http://ec.europa.eu/ avpolicy/reg/tvwf/modernisation/proposal_2005/index_en.htm), adoptată la finele lui noiembrie, se numeşte a Serviciilor Media Audiovizuale şi transcende simpla (simpla!) "televiziune liniară". Adoptarea noii directive s-a impus cu necesitate datorită progresului tehnologic, care a împămîntenit deja, la nivelul utilizatorilor, serviciile "non-lineare" (serviciile de televiziune cu plată, de gen pay per view sau video on demand), dar şi cele mai greu de definit, disponibile online. Ca atare, documentul european numeşte explicit serviciile de webcast şi streaming ca făcînd obiectul reglementării - şi acesta este un alt element de noutate. Este un pas înspre reglementarea conţinutului disponibil online. Reglementarea Internetului este un subiect de aprigă dispută la nivelul Uniunii şi partizanii societăţii infomaţionale se împart deja în tabere: cea "intervenţionistă" şi cea "liberală". Natura eminamente transfrontalieră a Internetului ca mijloc de comunicare face aproape imposibilă reglementarea lui după modelul clasic. Din fericire, iniţiativa vizînd promovarea reglementării după principiul "ţării de recepţie" a eşuat, căci multe necazuri ar fi provocat. În esenţă, ea ar fi făcut ca furnizorii de conţinut pe Internet să fie supuşi legislaţiilor din tot atîtea ţări cîte sînt în UE. Noua directivă subliniază că principiul călăuzitor este cel al "ţării de origine" (respecţi legile ţării din care "emiţi" şi care îţi sînt, se presupune, cunoscute), precum şi faptul că fiecare furnizor de servicii media audiovizuale trebuie să se afle sub jurisdicţia unui singur stat. O a treia schimbare, ceva mai discretă ca formă, este flexibilizarea reglementărilor în materie de publicitate. Directiva recunoaşte, în esenţă, că statele au pierdut controlul absolut asupra reglementării, în măsura în care utilizatorul de servicii media audio-vizuale preia comanda, "împachetîndu-şi" singur programele TV. "Disponibilitatea serviciilor mass-media audiovizuale la cerere măreşte posibilitatea de alegere a consumatorului. Astfel, nu se justifică şi nu are sens din punct de vedere tehnic impunerea de norme detaliate care să reglementeze comunicaţiile comerciale audiovizuale pentru serviciile mass-media audiovizuale la cerere" - se arată în textul european. Asistăm astfel la o flexibilizare a regulilor, dictată de avansul tehnologic, cu impact asupra funcţionării pieţei. Acest lucru a determinat instituţiile europene să accepte practici pînă acum declarate ca inacceptabile în programele de televiziune (dar care constituie o realitate în lumea filmului), precum "plasarea de produse" (product placement). O altă temă importantă în noua directivă o reprezintă competenţele mass-media ale utilizatorului. Directiva invită statele să promoveze educaţia în domeniul mass-media, menită să dezvolte "aptitudinile, cunoştinţele şi înţelegerea care permit consumatorilor să utilizeze mass-media în mod eficient şi în condiţii de siguranţă". Cu alte cuvinte, statele ar trebui nu numai să faciliteze creşterea şi funcţionarea nestînjenită a pieţei serviciilor audiovizuale, dar ar trebui să stimuleze şi educarea consumatorilor, singurii în măsură să "formeze" piaţa. Problema este cu atît mai delicată cu cît "piaţa" începe să depindă din ce în ce mai mult de tehnologie (televiziunea "clasică", cea mobilă, recepţia digitală care permite croirea programelor personalizate la "nişa de unu"). De aceea accesul publicului la astfel de servicii nu mai este condiţionat doar de cît de disponibile şi accesibile sînt acestea, ci şi de abilităţile tehnologice ale utilizatorului. În termeni foarte fruşti, telecomanda va deveni o maşinărie atît de complicată, încît va fi nevoie de cursuri pentru a o mînui. Problema este complicată de dinamica demografică a Europei, marcată de îmbătrînirea populaţiei. Pentru această populaţie de vîrsta a treia, noile tehnologii pot deveni incomprehensibile. "Dreptul persoanelor cu handicap şi al persoanelor în vîrstă de a participa şi de a se integra în viaţa socială şi culturală a Comunităţii este legat în mod indisolubil de furnizarea de servicii media audiovizuale accesibile. Modalităţile de realizare a accesibilizării includ, fără a se limita la acestea, limbajul semnelor, subtitrarea, audiodescrierea şi navigarea prin meniuri care pot fi înţelese uşor" - se arată în preambulul directivei. O altă temă importantă din perspectiva pieţei româneşti este cea referitoare la "controlul editorial" şi la dreptul recunoscut (prin însuşi textul directivei) publicului de a cunoaşte cine şi cum exercită controlul editorial asupra serviciilor media oferite. "Dată fiind natura specifică a serviciilor mass-media audiovizuale, în special impactul acestor servicii asupra modului în care se formează opinia publică, este esenţial pentru utilizatori să cunoască exact persoana responsabilă pentru conţinutul acestor servicii. Este, prin urmare, important ca statele membre să se asigure că utilizatorii beneficiază de acces simplu şi direct, în orice moment, la informaţii privind furnizorul de servicii mass-media", spune textul directivei. Acest text este un posibil punct de plecare în reglementarea, la nivel naţional (directiva lăsînd la latitudinea statelor modalităţile tehnice de transpunere a acestei prevederi), a transparenţei proprietăţii de media şi a surselor de finanţare a companiilor de media. Directiva atinge, astfel, cîteva puncte extrem de sensibile în ceea ce priveşte piaţa românească de televiziune (şi nu numai). Ea flexibilizează reguli şi deschide posibilităţi noi în domeniul publicităţii, aduce în scenă noi actori (serviciile difuzate pe Internet), creează obligaţii şi oportunităţi. Un atare document ar fi putut suscita dezbateri în rîndul breslei, materializate (poate, poate) în intervenţii la nivel politic, în procesul de elaborare a documentului. Din păcate, nu prea mare lucru a străbătut "în jos" din înălţimile Bruxelles-ului - şi asta nu din cauza lipsei de transparenţă a procesului. Consultarea şi negocierea presupun şi dorinţa de a participa la dialog (ei, da, şi capacitatea!). Ne aflăm acum iar în faţa unui document pe care "ni-l impune Ioropa", pe care trebuie să-l "transpunem". În accepţia europeană, "transpunere" înseamnă a crea sistemele care duc la rezultatele cerute, nu traducerea mot-