Slujba ştirilor de seară
Urmărirea ştirilor de seară a devenit un ritual al lumii în care trăim. Noua slujbă de vecernie. Ştirile ne pot plictisi sau nu, ne pot fi utile sau nu " principalul e să fim în faţa televizorului, să aflăm ce s-a mai întîmplat în lume. Este datoria noastră de telespectatori dreptcredincioşi. Nu ne mai strîngem într-un singur loc, toată comunitatea, ci stăm fiecare în casele noastre, dar participăm la acelaşi ceremonial. Chiar dacă ne uităm pe posturi diferite, vedem de fapt aceleaşi ştiri, aceleaşi poveşti. Este povestea lumii în care trăim, cu lucruri grave sau derizorii, cu inevitabila doză de senzaţional şi " ca-n cazul oricărei religii care se respectă " cu necesarele prevestiri apocaliptice. Sîmburele Apocalipsei se află în mai tot ce vedem, de la accidentele de pe şosele, de pe calea ferată sau din aeroporturi, pînă la cutremure, inundaţii de anvergura Potopului şi alte catastrofe naturale. Am scris de mai multe ori, în cadrul rubricii de faţă, despre pasiunea preoţilor acestei noi religii, oamenii de televiziune, în a invoca Apocalipsa. Cît de nerăbdători sînt în aşteptarea ei (la gîndul ratingului pe care or să-l facă atunci) şi cît sînt de harnici în a ne arăta neîncetat că trăim vremurile cele de pe urmă. Dacă nu induci sentimente de teamă în rîndul credincioşilor, eşti un preot ineficient şi rişti să nu se mai sinchisească mai nimeni de religia pe care-o predici. Am fost bucuros să regăsesc o abordare similară a fenomenului ştirilor de seară la Marc Augé, în cartea Noile mitologii, lansată săptămîna trecută de Editura ART (un volum colectiv, unde mai mulţi oameni de cultură francezi şi-au propus să continue, să aducă la zi, Mitologiile lui Roland Barthes din 1957). "Orice rit are la bază un mit. Mitul jurnalului TV este povestea lumii, o poveste fără sfîrşit în care apar încontinuu aceleaşi personaje. Un mit nu e pur şi simplu o poveste, ci presupune existenţa unui univers ale cărui fundamente nu se discută" " scrie Marc Augé în textul intitulat "Jurnalul de la ora 8". Într-adevăr, marea fascinaţie pe care-o exercită ştirile (în special cele de la sfîrşitul zilei, care sînt văzute de tot poporul, adunat pe-acasă de la diferitele joburi) se bazează pe faptul că dau impresia că spun povestea lumii. A cunoaşte lumea înseamnă, pentru telespectator, a-şi confirma apartenenţa la ea, pe de o parte, şi a o stăpîni, pe de altă parte. Unui individ neinformat i-ar fi mult mai greu să se integreze în societate, să aparţină cu adevărat lumii de astăzi, să găsească punţi de comunicare cu semenii lui. Apoi, cunoaşterea înseamnă posesie, stăpînire " chiar dacă e una simbolică. Cînd, din fotoliul tău confortabil, ai la degetul mic (al telecomenzii) tot ce mişcă în lumea asta, de la o inundaţie din China, pînă la nu ştiu ce naştere de octeţi din Mexic, de la deznădejdile la fericirile locuitorilor acestei lumi, cînd ochiul tău vede tot, de undeva de unde nu poţi fi atins, trebuie că ajungi să te consideri, măcar pentru moment, un dumnezeu. Partea proastă e că povestea lumii, pe care se bazează totul, este una contrafăcută, departe de ceea ce e sau înseamnă lumea cu adevărat. Marc Augé, în textul său, merge pe sentimentul de siguranţă indus, mai degrabă decît pe cel de putere (deşi, pînă la urmă, puterea conferă siguranţă): "Acumularea de ştiri, fără nici o legătură între ele, constituie în sine o imagine de globalitate şi de totalitate caracteristice mitului şi ideologiei: acum ştiţi tot, puteţi dormi liniştiţi". Autorul francez nu are experienţa noastră în privinţa acestui îndemn, "dormi liniştit!", dar iată că ştie cum funcţionează. Din păcate, românii au trăit pe pielea lor un episod din care au aflat că în spatele unei expresii ca aceasta poate să stea o groasă manipulare. Ceea ce se întîmplă, de altfel, şi în cazul ştirilor pe care le urmărim cu evlavie, tranchilizaţi, seară de seară.
