Secu' mic!
Jurnalişti securişti! Anticomunişti colaboraţionişti! Lupi moralişti! Au ştiut ăia de la Civic Media ce fac! (Apropo, de unde au ştiut?) Marele Carol Sebastian, luptătorul, modelul, a turnat! La Ziua plouă cu autodenunţuri! Asta ca să nu mai pomenim că însuşi directorul cotidianului a zburat de la România liberă, pe la începuturile democraţiei, după ce s-a descoperit că avusese ceva treabă cu "serviciile". Nu ca poliţie politică, e drept, numaâ că uitase să zică. După cum uitase şi un coleg de redacţie, plus unul de la Caţavencu - nu le mai zicem numele că s-au prăpădit amîndoi. Ce? Ar fi fost util (dar cine naiba, în România, se gîndeşte la utilitate?) ca, înainte de-a ne inflama în halul ăsta, să ne lămurim puţin despre ce vorbim. Mai întîi puţină aritmetică. Conform estimărilor istoricului Marius Oprea - în opinia mea, cea mai credibilă autoritate în materie -, înainte de 1989 au existat circa 400.000 de informatori. Cum, probabil, cifra acoperă întreaga perioadă comunistă, să presupunem că în momentul revoluţiei dădeau note informative şi declaraţii "doar" 100.000 de concetăţeni. Adică unul din 200. În presa actuală lucrează circa 20.000 de jurnalişti. Proporţional, statistic, vreo sută dintre ei au fost turnători. Deci, nici o surpriză. Doar nu veţi fi vrînd ca presa să aibă altă structură morală decît poporul! În al doilea rînd, ce-i aia "turnător"?! Adrian Pătruşcă susţine că a semnat un angajament, dar niciodată nu a dat nici o informaţie despre nimeni, adăugînd totuşi: "Rămîne însă momentul de laşitate din liceu". Cum se ştie, Legea Ticu îi încadrează la poliţie politică pe cei care au semnat angajamente şi au dat declaraţii despre alţii. Pe de altă parte, depinde şi ce scrii în declaraţii. Avînd privilegiul accesului, cu ani în urmă, la dosarul lui Corneliu Coposu, am constatat că Seniorul fusese obligat să dea sute de declaraţii în care însă nu spunea absolut nimic care ar fi putut face rău cuiva. Nu putea ascunde că s-a întîlnit cu cineva, ştiind că este urmărit permanent, dar povestea cu seriozitate că respectivul l-a întrebat, de pildă... unde să găsească aspirină! Mai mult, atunci cînd a fost pus în faţa unei delaţiuni contra lui, a declarat că respectivul probabil a fost victima unui exces de zel şi sigur n-a vrut să-i facă rău! Sigur, cînd Valentin Hossu-Longin susţine că a dat, despre turiştii străini, numai declaraţii "laudative", sîntem tentaţi să zîmbim. OK, să zîmbim, dar să nu dăm sentinţe. Căci s-ar putea să greşim. De ce? Dacă se referă la angajament şi/sau la notele informative, întrebarea are o mie de răspunsuri posibile, multe chiar acceptabile. Oricum, cred că dreptul de a respinge orice scuză şi, implicit, de a acuza robespierrian, îl are o singură categorie de oameni: cei cărora Securitatea le-a propus colaborarea, iar ei au refuzat. Atît. Noi, toţi ceilalţi, sîntem chibiţi şi trebuie să respectăm legile nescrise ale chibiţatului. Mult mai dificil este de găsit un răspuns la întrebarea "De ce nu şi-au eliberat conştiinţa după 1989?". Mai ales dacă turnătoriile lor n-au făcut rău nimănui! Mai ales că erau persoane publice! Mai ales că erau formatori de opinie şi - cel puţin unii dintre ei - militau pentru transparenţă!! Colateral şi mai interesant ar fi un răspuns la fireasca întrebare: "Ce Dumnezeu au sperat!?". Că nu se va afla niciodată? Că nu va (mai) conta cînd o să se afle? Că, dacă trece timpul, o să ni se fîlfîie? Sau - mai meschin - că esenţial este să-şi încropească o situaţie, după care poate veni liniştit oprobiul? Cum? Ceea ce este şocant, în cazul unora dintre ziariştii care - de nevoie, nu de voie - s-au confesat public, la fel ca şi în cazul lui Dan Voiculescu, de pildă, este că oamenii invocă distanţa în timp, pentru a justifica puţinătatea şi ceţoşenia amintirilor despre declaraţiile date. "Îmi daţi voie să nu-mi amintesc?", a întrebat liderul PC, ironic, dar şi crispat, într-o emisiune TV. Fireşte, noi le dăm voie să orice, dar - dacă amnezia e reală - nu cumva e şi semnificativă? Cîtă vreme nu te-a lovit, Doamne fereşte, scleroza, ceea ce uiţi sînt lucrurile banale, normale (pentru tine), care nu te-au marcat în vreun fel - pozitiv sau negativ. Habar n-am cum eram îmbrăcat la revelionul de acum 30 de ani, dar îmi amintesc limpede, cu o strîngere de inimă, că acum 40 de ani am lovit cam fără motiv un coleg de clasă... Şi categoric îmi amintesc numele, figura şi toate detaliile scenei în care, pentru singura dată, un ofiţer de Securitate m-a tatonat. Deşi ne-am întîlnit o singură dată (atunci - căci l-am revăzut o dată şi după â89, era un prosper om de afaceri, fireşte)! Cum să interpretez faptul că un fost turnător nu-şi aminteşte numele ofiţerului de legătură cu care a stat de vorbă de zeci de ori? Ori minte (ca să-l protejeze? de frică?), ori a turnat aşa cum a băut apă. De ce acum? Care va să zică aşa: la scurt timp după înfiriparea presei postdecembriste, cîţiva jurnalişti sînt descoperiţi a fi avut relaţii cu DSS. După care, vreme de 15 ani, linişte! Şi, deodată, unul după altul! Măi, să fie... Cristian Tudor Popescu e sigur de un scenariu: "Campania este iniţiată de Ziua, prin Civic Media (...) şi tocmai la două săptămîni, tot la Ziua, doi redactori recunosc că au colaborat cu Securitatea. Vreţi să-mi spuneţi că Roşca Stănescu nu ştia? (...) Această campanie este o aberaţie! Am mai avut încă un show şi gata!". Doar un show? Atenţie, deconspirarea lui Carol Sebastian a fost posibilă datorită unei surse anonime, "Inginerul". A fost semnalul prin care ceilalţi purtători de muşte pe căciulă au înţeles că, gata, se află, şi atunci (unii dintre ei) au preferat să spună singuri. Întrebarea e: ce-a făcut "Inginerul" în ultimii 16 ani? Dar ceilalţi posesori ai unor asemenea informaţii? De ce nu le-au vîndut mai devreme? După părerea mea, nu există decît o explicaţie: au sperat să le vîndă mai bine. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai scump. Poate chiar să-i şantajeze pe respectivii - cu cît aceştia ar fi ajuns mai sus, cu atît puteau plăti mai bine. Dar s-a întîmplat un accident neprevăzut: toate dosarele (care mai există, fireşte) sînt pe punctul de a deveni publice. Astfel, marfa îşi pierde orice valoare. Nu mai cumpără nimeni pe sub mînă ceea ce se găseşte pe toate tarabele! În această ipoteză, deconspirarea jurnaliştilor colaboraţionişti este, indirect(?), opera lui Traian Băsescu, cel căruia, orice, s-ar spune, i se datorează faptul că, într-un an şi jumătate, aplicarea Legii Ticu a avansat de o sută de ori mai repede decît de la promulgarea ei, pînă în decembrie 2004. Dacă ipoteza este sau nu corectă, se va vedea foarte repede. Facem pariu că "inginerii" vor scoate în zilele următoare, cîteva dosare de politicieni, înainte să aibă timp CNSAS să le analizeze şi să le anunţe?
