Pumnul şi palma
Femeia se îndreaptă agitată spre scenă, cu o hîrtie făcută sul, în mînă. Zice ceva de faptul că a fost nedreptăţită şi că n-o ajută nimeni, deşi are şi un copil handicapat. Domnul de pe scenă, cu geacă portocalie, se lasă pe vine şi îi întinde mîna femeii. Femeia continuă să-i vorbească. Domnul o ascultă, dar, cu privirea spre ea, loveşte fulgerător un copil din apropiere. Acesta dă capul pe spate, faţa-i devine albastră, apoi se retrage rîzînd. Mîna porneşte din nou spre faţa copilului, aceasta se albăstreşte. Şi încă o dată. Capul copilului este smucit în spate. Şi puştiul rînjeşte. Femeia se îndreaptă spre scenă, către un domn în geacă portocalie. Acesta o observă, ia sulul de hîrtie, apoi se apleacă şi-i întinde mîna. Femeia îi explică, îl prinde de mînă, îl lasă şi continuă să gesticuleze. Domnul se uită în spate, spre scenă, apoi din nou spre femeie. Apoi, mîna se smuceşte spre faţa unui copil din apropiere. Capul copilului se dă pe spate, într-o licărire albastră, puştiul face cîţiva paşi înapoi şi rîde. Mîna loveşte din nou, capul copilului devine iarăşi albastru. Şi din nou. Şi totul se ia de la început, în buclă. Iarăşi şi iarăşi. Filmuleţul acesta a fost repetat la nesfîrşit, vreme de cîteva zile, în timp ce cohorte întregi de analişti sau simpli băgători de seamă îşi dădeau cu părerea pe marginea lui. Astfel, faţa copilului a fost lovită de zeci de mii de ori. Unii ziceau că ar fi primit un pumn în gură, alţii că a fost vorba doar de o palmă, alţii că domnul cu geaca portocalie a împins băiatul, alţii că doar l-a alungat, cum ai alunga o muscă, alţii că totul e un trucaj ordinar. Că mîna loveşte prea repede, cu o viteză mai mare decît a unui boxer profesionist, că faţa băiatului e luminată în mod suspect în albastru, că nu se poate ca puştiul să rîdă după ce e lovit, că domnul are o mînă neobişnuit de lungă. În timpul acesta, mîna loveşte încontinuu. La viteză normală, la o viteză mai mică cu 25%, la o succesiune de un frame pe secundă. Vin alţii şi demonstrează că mîna e absolut naturală, la locul ei, că nu a manipulat nimeni imaginea, că lumina de pe faţa copilului provine de la un reflector de pe scenă, care lasă la un moment dat o rază de lumină şi pe piciorul domnului în portocaliu. Faţa puştiului este lovită în continuare, cu repetiţie. Experţi chemaţi să analizeze filmuleţul, martori luaţi prin telefon sau aduşi în studiouri, cercuri roşii care marchează lucruri importante pe imagini. La frame-ul cu numărul 241 se întîmplă ceva, la cel cu numărul 242 se întîmplă altceva. Mîna cu geacă portocalie se îndreaptă fulgerător spre faţa puştiului. Şi capul dat pe spate. Şi lumina albastră. Şi rînjet. Şi dă-i, şi luptă, puicusorule, de o parte şi de alta a baricadei, la datul din gură. Trăim într-o societate isterică şi violentă, iar televiziunile se bucură de acest lucru, preiau isteria şi violenţa din viaţa reală şi o multiplică la nesfîrşit. Şi aşa ajungem la bulgărele de zăpadă. Isteria isterizează, violenţa se întoarce, la rîndul ei, în lumea reală. La capătul cîtorva zile în care filmuleţul cu lovitura aplicată copilului a rulat încontinuu, poporul s-a bucurat de victoria unui boxer. Oameni de televiziune sau simpli cetăţeni au apărut pe micul ecran şi şi-au exprimat satisfacţia că ficatul lui Andrade a primit un upercut inspirat, care l-a lăsat pe om fără aer. Erau de-a dreptul fericiţi că respectivul ficat a primit lovitura de graţie. Lucian Bute şi ficatul maltratat au devenit un nou motiv de satisfacţie naţională. Ni se dă violenţă pe pîine, violenţă în loc de pîine, iar noi ne bucurăm că organele vitale ale unor semeni de-ai noştri se chircesc sub lovituri. Oare cînd vom primi şi o porţie de tortură? Şi, dacă se poate, şi ceva decapitări. Ce, numai strămoşii noştri, trăitori în Evul Mediu, să se bucure de asemenea delicatese?
