Probleme de azi, soluţii de mîine

Dacă orizontul nostru mediatic nu ar fi fost obturat de cîrnaţi şi şpăgi alcoolice, am fi apucat, săptămîna asta, să băgăm de seamă două întîmplări notabile: lansarea celei de-a treia ediţii a Cărţii Albe a presei - "Probleme economice ale presei din România" (realizată de Agenţia de Monitorizarea a Presei, în parteneriat cu Centrul pentru Jurnalism Independent, disponibilă la www. mma.ro) şi derularea primei Conferinţe Naţionale a presei româneşti - "Inovaţia în media" (www.inovatiamedia.ro). Cele două evenimente, deşi gîndite şi organizate separat, vin să se completeze, ca orice idei bune care se nasc în acelaşi timp - la momentul potrivit. Cartea Albă a presei române analizează industria de media în formele sale "tradiţionale" - presă scrisă şi audiovizual. Dar, pentru prima dată (lucrarea se află la a treia ediţie) este analizată şi piaţa noilor forme de media (cum altfel să traduci "new media"?): presa online. Trei analişti, "oameni din industrie" (practicieni, cum ar veni), radiografiază fiecare dintre cele trei domenii, intervievează jurnalişti şi manageri de media, diagnostichează probleme, propun soluţii. Principala problemă "transversală", care se regăseşte în fiecare dintre cele trei secţiuni este - surpriză? - lipsa forţei de muncă specializate. Pentru privitorul din afară, nu aceasta pare a fi principala problemă a presei din România - deşi şi el (observatorul) va fi băgat de seamă că prea se perindă aceleaşi şi aceleaşi feţe (şi nume) pe sticlele televizoarelor, indiferent de canal, de oră şi, vai nouă!, de temă. Cert este că, avînd ţărişoara cam 20 de facultăţi de jurnalism active, aruncînd pe piaţă, an după an, promoţii de absolvenţi cu diplomă de jurnalişti, penuria de forţă de muncă nu ar fi trebuit să existe. Nu prea ştim unde se duc aceşti absolvenţi - şi mă tem că nici facultăţile nu au, cu toatele, programe de tracking, de urmărire a absolvenţilor, pentru a vedea care este indicele de absorbţie în profesie. Acesta ar fi un instrument util pentru a-ţi rafina programa şi conţinutul cursurilor, pentru a vedea în ce măsură academia răspunde nevoilor industriei. Problema este agravată şi de "explozia" de noi canale mediatice care a marcat ultimul an (şi care ar mai putea continua un timp). Cînd porneşti la drum cu planuri ambiţioase, de trusturi de media integrate, cu televiziune, ziar de specialitate, site şi serviciu de ştiri, ai nevoie de profesionişti de media - mulţi. La fel, cînd îţi reaşezi ziarul pe alte baze competitive. Creşterea "organică" ţi-ar cere să îţi recrutezi personal şi să-l pregăteşti după chipul şi asemănarea afacerii tale. Numai că asta cere timp şi bani. Drept pentru care, mai la îndemînă este tactica de gherilă: ademenirea şi capturarea valorilor (sau a numelor de notorietate, sau ale "pălmaşilor informaţionali") de la concurenţă. La nevoie, redacţii întregi. De la redactorul-şef pînă la băieţii de la calculatoare. Aceste masive şi spectaculoase mişcări de trupe pot avea caracter excepţional - doar că la noi au devenit recurente, transformîndu-se într-o practică de afaceri tolerată, dacă nu acceptată. Sîntem departe, foarte departe de începutul anilor ’90, cînd marii patroni de presă semnaseră un pact de neagresiune şi de evitare a angajării oamenilor proveniţi de la concurenţă. Practica "recrutării în masă" a adus multiple neplăceri managerilor de presă, care se văd siliţi să-şi crească peste noapte costurile salariale pentru a-şi fideliza angajaţii. Recrutările spectaculoase se fac cu pachete salariale şi de beneficii spectaculoase, dar a căror sustenabilitate pe termen lung rămîne de văzut. Ca observaţie general împărtăşită, ne aflăm în faţa unei spirale inflaţioniste a salariilor în presă, bazată pe altceva decît pe calcul economic şi rentabilitate. Pentru a face faţă unor astfel de presiuni, managerii de presă ar trebui să imagineze strategii de fidelizare a personalului bazate pe altceva decît pe salarii - şi "motivarea non-pecuniară" devine, iată, un concept care se cere explorat. Penuria de personal calificat nu loveşte numai corpul editorial şi - sau mai ales - meseriile din zona de business a mass-media. Specialiştii în marketing, în desfaceri, în achiziţii de publicitate - toate acele meserii care "vînd" - sînt poate şi mai greu de găsit decît jurnaliştii (care pot intra în profesie doar cu atitudinea potrivită şi o cultură generală decentă). Paradoxal este şi faptul că, deşi deplîng lipsa forţei de muncă specializate, puţini manageri de presă dintre cei chestionaţi (sau dintre cei cunoscuţi mie) investesc în training. Training care poate fi nu numai soluţia pe termen mediu pentru rezolvarea problemelor de resurse umane, dar poate face parte şi dintr-un pachet de beneficii nesalariale motivant. Ca să nu mai vorbim de faptul că este, prin Codul Muncii, o obligaţie legală a patronatului - şi un drept al salariatului. Nu fac pledoarie pro domo - dar, dacă ne uităm un pic la profilul absolvenţilor de facultate, soluţia pentru deficitul de resurse umane (în special în ce priveşte profesiile din business-ul de media) se găseşte în interiorul industriei, nu în afara ei. Şi tot acolo se găsesc, sînt convinsă, şi resursele. Ca probleme specifice fiecărui tip de media, Cartea Albă listează "sistemul primitiv de distribuţie", preocuparea aproape nulă pentru procesul de digitalizare (căci, iată, singura iniţiativă legislativă menită să pregătească terenul spre a rearanja piaţa audiovizuală pentru transmisia terestră în tehnologie digitală a fost cu graţie respinsă de Senat, ca şi cum termenul-limită al procesului nu ar fi 2012) şi o neîncredere atavică în Internet - dacă nu ca platformă de comunicare, că aici lucrurile sînt clare, atunci ca piaţă de publicitate. La problemele de azi, conferinţa "Inovaţia în media" a venit să propună o serie de soluţii care par "de mîine". Mutarea centrelor de profit pe operaţiunile de pe Internet este o astfel de propunere făcută proprietarilor de media din România, încă neîncrezători. Ce-ar fi dacă - spunea Jim Chisolm, analist, consultant pe probleme de strategie al World Association of Newspapers - industria de media ar contribui la instalarea unei reţele wireless care să acopere întreaga sa zonă de interes regional? Astfel, jurnalistul-cetăţean ar fi la doar la un click distanţă de transmiterea unor ştiri utile ("ambuteiaj pe şosea, în punctul cutare"). Astfel, informaţia ar veni către compania de media, fără a mai fi nevoie ca jurnaliştii să o "vîneze". Provocarea, pe termen lung, a mass-media este nu numai de a-şi consolida publicul (măsurat prin vînzări), ci de a crea în jurul său comunităţi, care sînt nu numai consumatoare, ci şi generatoare de informaţii. Bătălia cea mare se va da pentru identificarea canalelor pe care membrii acestor comunităţi le utilizează pentru a accesa diferitele tipuri de informaţii. În timp ce analiştii vorbesc de "convergenţa media", concentrîndu-se asupra tratamentului informaţiei în interiorul redacţiei, publicul este motorul (şi subiectul) unei adevărate divergenţe media, multiplicîndu-şi canalele de informare în ritmul apariţiei noilor tehnologii. În atari condiţii, a deplînge lipsa de interes a tinerei generaţii faţă de media "serioasă", tradiţională, este un pas către eşec. Viziunea unei prese cu vocaţie comunitară a fost întîmpinată cu destul scepticism de profesioniştii de presă din România. Da, desigur, lucrurile merg aşa şi în Scoţia, în Olanda, în Germania. Dar noi, noi trebuie să ne luptăm cu ale noastre: distribuţie primitivă, mentalitate primitivă, concurenţă cîinoasă... Dar ochii unui lup tînăr de la Gazeta de Sud din Craiova luceau: el ştia că se poate. S-a putut şi funcţionează în Ucraina, care nu e tocmai Olanda. Şi o să "se poată" şi la noi, dacă abordăm problemele corect. De coarne, nu de coadă.