Un bun prieten, fost art-director la revista Elle ediţia română, îmi povestea că, în timpul stagiului pe care l-a făcut în Franţa la revista-mamă, a văzut cum se realizau fotografiile pentru felurile de mîncare ce urmau să ilustreze reţetele publicate. Platourile respective erau aranjate artistic de un specialist care făcea totul din butaforie şi geluri industriale. Aranjamentele arătau mai apetisant decît orice mîncare reală, dar erau total necomestibile. Apoi am ajuns să lucrez şi eu la reviste colorate şi lucioase, care îşi propun să arate publicului cît de frumoasă şi de sclipitoare e viaţa vedetelor. Se numesc "reviste aspiraţionale" şi, sub acest pretext, găsesc de cuviinţă să fardeze realitatea. Iar realitatea de care se ocupă se cere fardată din greu, pentru că vedetele nu sînt nici pe departe aşa de sclipitoare sau de frumoase pe cît s-ar dori. Aşa că, în ceea ce priveşte imaginea, trăiască make-up artiştii care acoperă sub tone de fard imperfecţiunile, fotografii care se pricep să exploateze numai unghiurile şi expresiile favorabile şi, în ultimă instanţă, Photoshop-ul, programul de prelucrare a imaginilor care ştie de minune să îndrepte orice neajuns ce a scăpat armatei de stilişti, machiori, coafori sau fotografi. Photoshop-ul curăţă coşuri, riduri sau aluniţe, albeşte dinţii, dă strălucire ochilor; în plus, poate să subţieze talia, să bombeze fesele sau să facă sînii fermi (am văzut şi aşa ceva, la reviste care se laudă că prezintă adevărul feminin gol-goluţ). Rezultă nişte fantoşe de pixeli, la fel de îndepărtate de realitate şi de necomestibile ca mîncărurile făcute din butaforie. De curînd, un scandal creat în jurul unor fotografii Associated Press şi Reuters trucate, trimise de fotoreporterii de război din Liban, ne arată, pentru a nu ştiu cîta oară, că practica manipulării realităţii nu se restrînge numai la presa de divertisment, ci se întîlneşte şi în cazul celei de informaţie. Televiziunea, cea care se bazează în primul rînd pe imagine, nu este nici ea străină de astfel de practici. Aici cosmetizarea e chiar o regulă şi ajunge la ingeniozităţi greu de închipuit. Capra sare masa, iada sare casa. De altfel, scandaluri ca cel cu pozele din Liban au mai existat şi în cazul primului război din Golf, şi în cazul celui de-al doilea, iar atunci exemplele de manipulare erau oferite şi din programul televiziunilor. Practica e atît de uzuală încît, în 1997, s-a şi făcut un film cu acest subiect: Înscenarea, cu Robert De Niro şi Dustin Hoffman (unde este vorba de o campanie de televiziune construită în jurul unui război inexistent al SUA, campanie ce urma să abată atenţia publicului de la un scandal sexual în care era implicat preşedintele Americii). Desigur, filmul e o ficţiune, dar trama lui dezvoltă şi duce pînă la consecinţe ultime nişte practici cît se poate de reale. Televiziunea exercită o asemenea fascinaţie asupra publicului, încît acesta este în mod automat hipnotizat şi crede tot ce i se serveşte pe tavă. Ba, mai mult, consideră că i se oferă realitate chiar şi atunci cînd televiziunea spune de la bun început că totul e o ficţiune - să ne gîndim cum discută unii despre soarta eroilor din telenovela preferată, cum se îngrijorează şi cum suferă din cauza necazurilor prin care trec aceştia. Prin urmare, nu e deloc greu să minţi poporul cu televizorul. Dacă publicul ia de bune chiar şi lucrurile despre care tu îl avertizezi că sînt ficţiune, ce să mai vorbim de cele pe care i le vinzi ca adevărate? De altfel, telespectatorii înşişi vor să fie minţiţi. Au nevoie de asta. Acum cîţiva ani, presa a descoperit că varianta italiană a emisiunii "Din dragoste" (numită "Stranamore" era de fapt o făcătură cu actori de duzină. Credeţi că, în urma scandalului, ratingul emisiunii a scăzut? Deloc. Publicul a zis "şi ce dacă?" şi a continuat să se uite, la fel ca înainte, la poveştile adevărate cu oameni la fel de adevăraţi.