Îngrijorări tardive despre moartea cărţilor
"Văleu, sînt mort! sînt mort! strigă acesta, cu o vioiciune care arăta pe deplin contrariul." Lamentaţiile privind moartea ziarelor şi a tiparului sună exact ca Bringuenarilles, personajul lui Théophile Gautier din Căpitanul Fracasse, mai ales că ele au loc, sinistru, chiar în mormînt, adică în pagina tipărită. Avem tendinţa de a ne îngrijora mai mult decît e cazul cu privire la deficitul de atenţie cu care tinerii întîmpină producţia editorială, fie ea de carte sau de presă. Cam 1,4 miliarde din cei 6,7 miliarde de cetăţeni ai planetei au intrat măcar o dată pe Internet, prin urmare - spun îngrijoraţii - oamenii încep să fugă de "print". Internetul pare a înlocui tiparul, dar nu este aşa. În plină "criză a ziarelor", World Association of Newspaper raporta, la Congresul mondial de la începutul acestei luni, o creştere globală a tirajelor ziarelor cu plată, de 2,6%, în 2007. Asta, fără a pune la socoteală publicaţiile gratuite, care nu sînt chiar visul de aur, culturalizant şi mobilizator, al comunismului, ci mai curînd divertisment de metrou, şi totuşi proliferează galopant. E drept, tirajele au scăzut în 2007 cu 3% în SUA şi 1,9% în Europa. Creşterea globală vine din China şi India, care sînt şi două dintre pieţele explozive de Web. Dacă, aşa cum a spus Lenin, comunismul e puterea sovietelor plus electricitate, democraţia e puterea votului plus Internet. O mare parte din consumul digital actual e pornografie, divertisment sau altă hrană nemetafizică. Totuşi, într-o cultură nu tocmai centrală, ca a noastră, Internetul face mult bine. Cablarea aduce studenţilor comentariile lui Deleuze la Kant, în locul greoaiei ediţii Bagdasar. Fragmentele presocraticilor sînt de găsit în clar, în engleză, în locul şleampetei ediţii a lui Gheorghe Vlăduţescu. La fel se întîmplă în mai toate disciplinele, unde textele clasice şi traducerile lor mai vechi de 50 sau 75 de ani, domeniu public, ajung rapid pe Internet, graţie softurilor de tip OCR (optical character recognition), care extrag literele din poza obţinută prin scanare. Scările de valori intelectuale autohtone, osificate aşa cum au vrut Dumnezeu, Ceauşescu şi tranziţia, sînt permanent relativizate de achiziţiile culturale obţinute de tineri şi foarte tineri în călătoriile virtuale. Lumea digitală reprezintă un catalizator şi pentru sistemul media. Presa românească nu e tocmai mare scofală, dar ce-ar fi fost ea fără termenii de comparaţie numiţi TheAtlantic.com, TheGuardian.co.uk sau ALDaily.com, accesibili oricui ştie engleza? În toată lumea, cifrele de mai sus arată că presa scrisă nu cade în ritmul în care creşte cea electronică. Peste mai mulţi ani, publicaţiile tipărite vor fi mai curînd un obiect de lux sau de savurat în linişte, presă-obiect, aşa cum e pentru noi, românii, azi, un număr de Q Magazine, Wired sau The Economist, achiziţionat din aeroportul de la Frankfurt. Marile grupuri de media clasică au toate motivele să se îngrijoreze. Însă inamicii lor nu sînt YouTube.com sau Google News, ci chiar rutina şi funcţionarismul cărora le-ar fi căzut pradă oricum, şi fără apariţia Internetului. Criza de prestigiu şi de identitate a mass-media, ca instituţie, vine din accentul pe profit, dispariţia redactorilor-şefi şi a publisher-ilor cu vocaţie din poziţia de decizie, unde sînt înlocuiţi de manageri preocupaţi de volumul de reclamă şi reducerea costurilor. Blogurile valoroase, agregatoarele bine puse la punct sau collective tagging-ul sînt mai curînd un colac de salvare al vechii prese, prin exemplul pe care îl dau, acela că poţi avea succes şi respect în media mileniului al treilea. Dispariţia hîrtiei ca suport ar putea avea efecte negative asupra calităţii discursului - se mai zice. Dar pagina de Internet e un suport mai bun - pe lîngă text, are şi link-uri, dar şi poze "mişcătoare" şi alte facilităţi care nu se găsesc pe hîrtie. Iar suportul, oricum, contează prea puţin. Ediţia alb-negru din Căpitanul Fracasse, Editura Tineretului, cu masca aceea bizară pe copertă, pe care o citeam în copilărie s-a pierdut pe undeva, nu mai e, a murit. Cît trăieşte o carte, ca obiect? Dacă sîntem îngrijoraţi de moartea cărţilor, ar trebui să ne gîndim tocmai la asta. Pentru că, la ora la care noi ne speriam de decesul iminent, acesta se petrecuse deja. Şi de mai multe ori. Cărţile au murit o dată atunci cînd tăbliţele de lut sumeriene, apărute înainte de anul 2000 î.Hr., au fost înlocuite de papirusuri egiptene. Acestea au intrat în agonie prin secolul al V-lea, odată cu declinul culturii romane, pentru a fi înlocuite de pielea de viţel din Pergam. Pe la 1120, şi aceasta a fost ucisă de prima fabrică de hîrtie, apărută la Xátiva, după modelul inventat în China, în timpul Dinastiei Han, adică pe la 105 d.Hr. Gutenberg a schimbat lumea la 1450 cu tiparul mobil, adică realizarea unei matriţe din litere separate, care puteau fi refolosite. Dar, uitîndu-ne înapoi, acum, că plumbul şi zeţarul au dispărut pînă şi din România, nu a durat mult mai mult decît tăbliţa de lut, papirusul sau pergamentul. Iar pe lîngă acestea, ca suport de scris au mai existat osul, piatra, tăbliţa de ceară, frunza de palmier sau bambusul. Însuşirea comună a tuturor acestor decese a fost că nu a existat rubrică de ziar în care să fie cuprinse. Presa a apărut de-abia acum patru sute de ani, în 1605, odată cu Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien, a lui Johann Carolus. Probabil că şi atunci cînd Imperiul Roman s-a făcut bucăţi, iar papirusul nu a mai ajuns în Europa, din Egipt, ca urmare a întreruperii legăturilor politice şi comerciale, a existat vreun nemulţumit de pergament. Să nu uităm însă că pe atunci, o mănăstire care avea o colecţie de 100 de cărţi se putea lăuda cu ea. Astăzi, pe un stick de USB (breloc) intră vreo 3-4.000 de volume. Pe un laptop ieftin, în jur de 200.000. Exact cîte manuscrise se spune că ar fi oferit Marc-Antoniu ca dar de nuntă pentru Cleopatra, cu destinaţia Biblioteca din Alexandria. Se spune că, la apogeu, aceasta ar fi avut 400.000 pînă la 700.000 de suluri de papirus. Pentru ea trebuie să vă cumpăraţi un laptop nou.
