Încă un an
Şi uite aşa, dragii moşului, a mai trecut un an... Un an cu bune şi cu rele, cum se zice de obicei pe la noi. În colţul acesta de pagină am scris cu încăpăţînare, săptămînă de săptămînă, despre lucrurile pe care televizorul le deversează în casele noastre şi, implicit, în minţile noastre - şi bune, şi rele. Mai mult rele, mai puţin bune. Am scris despre plăcerea canalelor TV de a ne arăta la ştiri frînturi de Apocalipsă, într-un discurs în care cuvintele de ordine sînt "şoc şi groază": "Ştiriştii de la televiziunile noastre bîţîie din picior nerăbdători în aşteptarea Apocalipsei. Visează cu ochii deschişi la catastrofe grandioase, în care mînia lui Dumnezeu să se abată asupra Pămîntului, soarele să se acopere de un nor gros de fum, apele să se reverse din matca lor şi să invadeze uscatul, pămîntul să se cutremure şi să crape în falii adînci, oraşele să fie înghiţite, iar oamenii să moară pe capete. Toate acestea pentru ca, desigur, cei rămaşi în viaţă să se uite cu nesaţ la ştirile de la televizor şi astfel să le facă rating". Cînd nu au catastrofa, ştiu să creeze aroma ei, dintr-o simplă ploaie sau ninsoare ceva mai serioasă. Dar nu numai catastrofele le sînt dragi oamenilor de televiziune de la noi, ci şi momentele în care tot poporul sărbătoreşte "golind galantarele supermarketurilor de carne de mici", "ieşind la iarbă verde" şi "încingînd grătarele". Pentru aceste momente unice din viaţa comunităţii, posturile TV dau Breaking news, iar reporterii transmit harnici de la faţa locului. Televiziunea de la noi este făcută din nenorociri, lacrimi şi distracţie, dar peste toate acestea tronează vedeta. Ea face jocurile pe micul ecran, agitînd toate aceste elemente cu linguriţa şi apoi ne dă cana să bem, cu aerul "Ia, la mama, asta, că-i bun şi-ţi face bine!". Vedeta de televiziune trebuie să fie neapărat siliconată. Unele au silicoane la vedere, în sîni sau în buze, cele mai multe le au în creier. Cum rubrica de faţă este una care se numeşte "Cultura pe sticlă", ne-am ocupat mai puţin, aproape deloc, de implanturile menite să stîrnească libidoul camionagiilor sau al domnilor ajunşi la o vîrstă respectabilă, ci de cele destinate minţii, inimii şi literaturii. Ne-am referit, prin urmare, la comici vestiţi ai micului ecran care ne-au împărtăşit, aproape seară de seară, din lumina minţii lor. De exemplu, la Adrian Păunescu, poetul de curte al lui Ceauşescu care ne este vîndut astăzi ca mare analist şi înţelept al neamului. Sau la Ion Cristoiu - pardon, "maestrul Ion Cristoiu" -, cel care se pare că a fost un guru al presei româneşti şi mulţi jurnalişti ajunşi în poziţii de top astăzi se laudă că s-au format la şcoala lui cu găini născătoare de pui vii. Sau la Robert Turcescu, vedeta aplaudată la un moment dat de toată lumea, dar care şi-a pierdut răbdarea, a vrut să ardă mai repede etapele, să ajungă în vîrful piramidei, a apăsat prea tare pedala de acceleraţie şi astfel i s-a gripat motorul. Sau la Cristian Tudor Popescu, cel care şi-a siliconat încruntătura şi şi-a creat un brand din îmbrăcămintea modestă şi autoturismul Dacia. În fine, o întregă galerie de personagii, care mai de care mai "speciale", care ne fac lumea televizuală interesantă. Atît de interesantă, încît ţi se ia repede de ea. Mă întrebam, cîndva, care poate fi rostul rubricii de faţă şi găseam răspunsul următor: "Cei care se uită cu plăcere la gunoaiele care li se servesc pe micul ecran şi cărora nu le pasă că cineva le varsă în cap aşa ceva nu au nici un interes să citească textele mele; cei care sînt conştienţi de aceste gunoaie au renunţat de mult la televizor - deci nici pe ei nu-i interesează ce scriu eu. Mai rămîn aceia care sînt ca fumătorii ce ştiu că fumatul nu e bun de nimic, dar nu se pot lăsa. Rubrica de faţă vrea să le transmită acestora că nu sînt (chiar) singuri". Acum, nu ştiu dacă acesta este un răspuns valabil sau doar un mod de a mă mîngîia singur pe creştet.
