Inflaţie de televiziuni
O declaraţie făcută de Dan Diaconescu într-un interviu din TV Mania, preluat apoi de Libertatea, a făcut valuri, săptămîna trecută, pe Internet: OTV ar vrea să se extindă în Austria. De ce tocmai Austria? Răspunsul lui Dan Diaconescu: "Pentru că e o ţară văduvită de televiziune. Au numai două şi o piaţă uriaşă de publicitate. Au programe ca pe vremea lui Ceauşescu: se închid la 12,00 noaptea. Noi am face ravagii cu OTV-ul de aici şi cu oamenii de acolo". În fine, nu e cazul să ne oprim prea mult la senzaţionalismele de doi bani marca Dan Diaconescu. El spune că vrea să meargă în Austria şi că va face ravagii acolo, aşa cum anunţa pe burtiera emisiunii lui "în scurt timp, veţi asista în direct la găsirea Elodiei!". Austriecii, săracii, sînt " vezi Doamne! " văduviţi de televiziune şi-l aşteaptă tocmai pe domnul din Caracal să le dea ce e bun. În realitate, aşa cum nici Nikita nu s-a sinucis în direct la OTV, deşi telespectatorii au fost asiguraţi că o va face, nici austriecii nu duc lipsă de televiziune. Pe lîngă canalele publice ORF 1 şi ORF 2, mai există şi o mulţime de posturi nemţeşti, la care austriecii se uită fără nici o problemă. Bun, publicul din Austria nu e "văduvit de televiziune", dar nu e mai puţin adevărat că noi avem incredibil de multe posturi. Privită din ograda noastră, suprapopulată de orătănii care mai de care mai gureşe, bătătura vienezilor pare destul de sărăcuţă. Şi, în plus, totul acolo e ordonat ca la carte, gazonul e tuns impecabil, iar aleile sînt curăţate de buruieni. N-au ei nebunia de la noi! " şi parcă această constatare ne face să ne simţim mai rotunzi. Culmea e că nu sînt singurii cu mai puţine televiziuni decît ale noastre. Nici fraţii noştri spanioli, de pildă, nici cei francezi nu au atîtea canale TV cu acoperire naţională ca în România. Om fi noi mai amărîţi, dar îi batem pe mulţi la numărul de televiziuni! Asta-mi aminteşte de un reportaj realizat prin apartamentele din zona aceea horror din Ferentari " strada Zăbrăuţi şi împrejurimile. Oamenii trăiau într-o mizerie de nedescris, dar cu toţii aveau televizor. Într-adevăr, la noi situaţia e paradoxală: pe o piaţă de publicitate slăbuţă, care nu se compară nici pe departe cu cele din ţările dezvoltate, avem incredibil de multe canale TV. Iar televiziunea, precum ştim, depinde de publicitate. Sînt vreo zece posturi generaliste, cu bătaie naţională (fără să le punem la socoteală pe cele cu adevărat de buzunar, de tipul TVRM). La acestea se adaugă o mulţime de canale tematice: trei dedicate publicului feminin şi telenovelistic, trei de sport, patru de muzică pop, trei de muzică populară şi manele etc. Canale dedicate ştirilor sînt patru: Realitatea TV, Antena 3, N 24 şi, claie peste grămadă, s-a gîndit şi TVR că ar fi nevoie de unul " TVR Info. Cum astfel de televiziuni au ştiri din oră în oră şi deci informaţia ajunge inevitabil să fie repetată de nu ştiu cîte ori, înmulţiţi această repetiţie cu patru şi astfel putem obţine valorile bombardamentului ştiristic destinat poporului român. Acoperă acestea o nevoie a publicului? Dacă ne luăm după cifrele de audienţă, răspunsul este nu. Reprezintă nişte afaceri profitabile pentru patronii lor? Răspunsul este iarăşi nu. Întrebarea firească ar fi "atunci de ce există atîtea?". Poate pentru că piaţa se află încă la început, nestabilizată, iar respectivii patroni speră ca, la un moment dat, după ani de pierderi, să ajungă şi la profit. Sau se folosesc de televiziunile lor ca mijloace de influenţă sau chiar ca arme în lupta politică. Sau posturile respective sînt o formă de exercitare a puterii sau o expresie a orgoliului. Sau spală bani " cine ştie?... În orice caz, numărul mare de televiziuni din România nu e un motiv de mîndrie naţională. Este o situaţie anormală, iar cauzele care au dus la ea nu sînt nici pe departe demne de pus la panoul de onoare.
