În direct, din "Curtea miracolelor"
"Nu ştiu cum ai răbdare să te uiţi la atîtea tîmpenii la televizor" " îmi spunea un amic deunăzi, cînd a venit vorba de rubrica mea din acest colţ de pagină. "Păi, nu am răbdare. Dacă ar fi după mine, aş arunca bucuros televizorul pe geam..." " i-am răspuns. Şi am avut grijă să adaug: "Cu atenţie însă, să nu dau cuiva în cap". (Nu, nu sînt un tip care aruncă obiectele pe geam sau căruia îi place să spargă, dimpotrivă " dar scena-clişeu cu televizorul aruncat pe geam, ca în filmul The Wall, mă face să devin visător.) În numărul trecut al Dilemei vechi, păstorit de Cristian Ghinea, mulţi au scris despre supliciul la care ne supun televiziunile româneşti şi despre salutarul refugiu pe care-l găsesc oamenii inteligenţi în History, Discovery sau Mezzo. Un cronicar TV nu-şi poate permite însă luxul să se delecteze numai cu lumea animalelor cu blană sau a muzicii bune. Trebuie să se scalde şi alături de celelalte animale " epilate, siliconate şi bipede " care compun fauna de la televiziunile noastre. "După ani buni de cronicar TV, televizorul a ajuns să-mi producă o stare de uşoară greaţă. Poate chiar mai mult." " scria Alin Ionescu în acelaşi număr al Dilemei vechi. Îl înţeleg perfect. Are simptomele unei intoxicaţii pe care o resimt şi eu pe pielea mea. Din păcate, televiziunea de la noi a devenit un mediu extrem de toxic, care penetrează orice costum de protecţie al celui ce vrea să cerceteze smîrcurile autohtone dotate cu reflectoare şi camere TV. La început " începutul acestei lumi " a fost OTV-ul, o hazna faţă de care mai toţi oamenii cu scaun la cap strîmbau din nas, deşi se găseau destui care să arunce masochist o privire înăuntru. Mulţi spuneau că vor să vadă pînă unde pot să ajungă absurdul şi ridicolul manifest, dar, de fapt, plăcerea lor era similară cu cea pe care o ai cînd dai cu limba, repetat, la o măsea cariată şi care te doare. Te doare, dar asta nu te împiedică să o zgîndăreşti suplimentar şi să-ţi produci o şi mai mare durere. Asta doar aşa, să vezi pînă unde se poate ajunge. Nu realizezi că, de fapt, se poate ajunge foarte departe. La fel se întîmplă şi cu televizorul. Dacă, într-o primă fază, oamenii de la celelalte posturi priveau cu superioritate mizeriile şi stilul precar de la OTV, de a face televiziune, la puţin timp s-au încolonat cu toţii, cuminţi, în trena lui Dan Diaconescu. Mai întîi i-au preluat pseudovedetele (Magda Ciumac, Ogică, Tolea etc.), apoi stilul cu totul. Înainte, vedetele promovate de televiziuni erau cele care, deşi spălate pe creier, aveau sau mimau vreun talent (de obicei, din zona muzicii). Şi, dacă doar mimau talentul şi făceau de fapt playback, măcar se sforţau să arate bine. Astăzi, singurul talent al vedetelor care ne invadează este că sînt dispuse să facă sex cu cît mai mulţi oameni şi în faţa camerelor de luat vederi. Trăim vremuri în care starletele porno " tot felul de Sexy Brăilence " sînt la putere. La televiziuni sau în presa scrisă care are cele mai mari tiraje, adică în ziarele tabloide. (Acestea din urmă, neavînd un CNA care să le taie avîntul, s-au transformat în publicaţii de-a dreptul porno " iar oamenii nu se feresc să le citească la vedere, în mijloacele de transport în comun, alături de copii de cinci-şase ani.) În alte cazuri, vedetele promovate nu numai că nu au nici un talent şi nici nu se sfiesc să ascundă asta, dar sînt şi oribile la vedere. Nikita, Naomi sau nu ştiu ce alt exemplar eşuat al speciei au devenit modelele în gura cărora se uită un popor întreg. Ni se transmit ore şi ore de emisie din "Curtea miracolelor", iar poporul nu se satură să privească. Ne-am întors, oare, în Evul Mediu, cînd diformii exercitau o fascinaţie asupra maselor, erau "unşi" bufoni şi oamenii se înghesuiau să le atingă cocoaşa?
