Fotografie cu monstru
Pe cînd aşteptam duminică seara excelentul serial de pe TVR 2, The Office, telecomanda mi-a "condus paşii" înspre TVR Cultural, unde am dat peste primul episod din documentarul Corporaţia. Dacă, la început, mi-am zis că mă voi uita la acesta şi, cînd va începe The Office, voi schimba pe TVR 2, pînă la urmă documentarul m-a acaparat şi am renunţat fără să clipesc la serial. Am dat, deci, comedia pe discursul serios şi grav, privirea ironică asupra unor oscioare periferice ale monstrului pe imaginea monstrului în ansamblu. Şi nu mi-a părut deloc rău, căci schimbul a fost profitabil. Asta pentru că imaginea monstrului este pe cît de înfricoşătoare, pe atît de fascinantă. Mai întîi, nişte date tehnice, pentru contextualizare: Corporaţia este un documentar canadian apărut în 2003, regizat de Jennifer Abbott şi Mark Achbar şi care a primit mai multe premii internaţionale. După cum spune şi titlul, filmul îşi propune să întreprindă o analiză a celei mai puternice instituţii a zilelor noastre, corporaţia. Sînt chemaţi să-şi spună părerea profesori în economie, directori generali de mari companii, activişti de mediu, reprezentanţi ai organismelor non-guvernamentale, specialişti de tot felul, inclusiv nume sonore ca Noam Chomsky, Michael Moore sau laureatul Nobel în economie Milton Friedman. Cum arată animalul despre care e vorba?! Unii consideră corporaţia "o familie", "o instituţie care apără interesele unor oameni", alţii vorbesc despre "o balenă care te poate înghiţi" sau despre "un monstru creat de doctorul Frankenstein". Din punct de vedere legal, corporaţia este o persoană - şi acest statut a fost cîştigat după ce avocaţii corporaţiilor au profitat de Amendamentul 14 din Constituţia americană, dat în favoarea sclavilor de culoare eliberaţi. Că e percepută ca o persoană o dovedeşte şi faptul că oamenii, întrebaţi pe stradă ce calităţi ar atribui anumitor branduri, le găsesc însuşiri umane, chiar sentimente. Noam Chomsky spune că "o corporaţie e complet inumană". Michael Moore atrage atenţia că aceste instituţii nu au sentimente, că urmăresc să cîştige cît mai mulţi bani şi că nu cunosc cuvîntul "destul". În cazul corporaţiilor, scopul - interesul propriu adică - scuză mijloacele întotdeauna. De altfel, acest lucru e recunoscut şi de reprezentanţii companiilor: "Totul este permis pentru a-ţi mări profiturile" - spune fondatoarea The Body Shop. Milton Friedman este de părere că e o prostie să ai pretenţia ca o corporaţie să fie responsabilă social. Iar psihologul Robert Hare, analizînd totuşi corporaţia ca o persoană, ajunge la concluzia că aceasta "prezintă toate caracteristicile unui psihopat". Dacă adăugăm la diagnosticele de iresponsabilitate sau de psihopatologie faptul că aceste corporaţii ne conduc şi că ele "au astăzi o mai mare putere decît guvernele" (după cum spune un fost director general al firmei Goodyear), putem aproxima gravitatea situaţiei în care ne aflăm. Şi urmările nu sînt de neluat în seamă - de la efectele nocive asupra corpului uman ale diferitelor produse (efecte trecute sub tăcere sau minimalizate de producători), pînă la distrugerea iremediabilă a mediului sau periclitarea existenţei unor specii. Una din cele mai interesante scene ale documentarului a fost o mostră de cinism corporatist, venită din partea unui apărător al marilor companii. Filmul arăta un tricou Nike, care în SUA costă 170 de dolari şi pentru care lucrătoarea din Bangladesh, care-l făcuse, primise cîţiva cenţi. În paralel, erau arătate imagini cu lucrătoare din lumea a treia, exploatate de corporaţii, în care acestea povesteau că de-abia supravieţuiesc cu banii cîştigaţi. Ei bine, un anume Michael Walker, preşedintele Institutului Fraser, susţinea că, de fapt, marile firme le fac un bine locuitorilor din ţările sărace, pentru că altfel ei ar muri de foame. Aproape că fac acte caritabile. Mi se poate spune că documentarul are un discurs stîngist şi că, prin urmare, este în mod neapărat tendenţios. Cînd vezi însă astfel de exemple, nu prea îţi mai vine să dai crezare acuzaţiilor de tendenţiozitate.
