Fotbal răguşit
Oricît de mult îi apreciez pe Radu Cosaşu sau pe Traian Ungureanu, nu pot fi convins să apreciez şi fotbalul, atît de drag lor. Oricît ar vorbi ei de frumuseţea, nobleţea sau filozofia acestui joc, eu continui să văd mizeria lui şi să consider că oamenii valoroşi care-l apreciază nu fac altceva decît să-i transfere, nemeritat, inteligenţa sau nobleţea lor. Oricît mi s-ar spune că fotbalul e strategie şi graţie, eu nu pot să descopăr în el decît vulgaritate, violenţă şi mercantilism. Dacă fotbalul a fost cîndva un sport de gentlemen, acum el a rămas doar o activitate a fiinţelor patibulare - nemaivorbind despre faptul că a încetat de mult să mai fie un sport. Fotbalul nu mai este al unor oameni ca Radu Cosaşu sau Traian Ungureanu, ci al lui Gigi şi Mitică (m-am întrebat de multe ori: cum se pot uita nişte oameni inteligenţi în gura unor astfel de personaje?). Nu mai este un loc de manifestare a sportivităţii şi a fair-play-ului, ci o industrie. Nu mai este un joc, adică ceva care să-ţi ofere divertisment şi cunoaştere, ci un spaţiu al agresivităţii răguşite şi al pulsiunilor animalice. Într-o lume civilizată, unde violenţa e prohibită, războaiele se duc dincolo de graniţele noastre (undeva, unde hic sunt leones), iar setea de sînge nu mai e satisfăcută de execuţiile publice, oamenii simt nevoia să-şi descarce cumva energiile agresive. Şi o fac recompunînd instinctual hoardele sau triburile din vechime - la meci. La adăpostul gloatei, atavismele se trezesc şi pot să se manifeste liniştit, iar turma, ca întotdeauna, îi dă un sentiment de siguranţă individului. În turmă fiind, nimeni nu-i va cere socoteală dacă îşi manifestă agresivitatea faţă de tribul advers (care poate fi la fel de bine un alt popor sau cei dintr-un alt cartier). Fotbalul de astăzi îi oferă individului o cauză pentru care să lupte, o cauză care să-i justifice nevoia de violenţă şi - aşa cum s-a văzut la meciul Steaua-Dinamo - interesul principal al suporterilor nu este să vadă jocul, ci să-i cotonogească pe ceilalţi. Faptul că fotbalul s-a transformat dintr-un joc într-o industrie pentru cei implicaţi şi într-un cîmp de bătălie pentru chibiţi se datorează în mare măsură televiziunii. Televiziunea i-a adus extraordinara popularitate de care se bucură (ceea ce a atras sumele enorme care se vehiculează în acest domeniu), tot ea propagă şi atitudinile belicoase între grupuri. Astăzi, ştirile sportive ale marilor televiziuni de la noi se ocupă numai de fotbal. De fapt, e un fel de a spune că se ocupă de el. Interesează mai degrabă cancanurile din această industrie, banii care se învîrt, şpăgile care se dau, declaraţiile belicoase dintre actori, ce maşină, concediu sau femeie are nu ştiu ce fotbalist, ce a mai zis Nea Gigi, ce i-a răspuns Mitică, ce pumn a mai dat Meme, ce a gîngurit Pinalti - şi apoi analize interminabile pornind de la aceste date. Aşa cum la ştirile "nesportive" ni se dă ca mare eveniment faptul că o modistă gravidă are un tînăr amant, la cele sportive aflăm în fiecare zi ce a mai visat Becali în noaptea precedentă. Şi aşa se impun modele, aşa se construieşte cu sîrg pe teren nămolos. De curînd, în cadrul emisiunii România underground, TVR 2 a difuzat un reportaj despre fotbalul feminin de la noi. Un reportaj decent, care vorbea exclusiv despre pasiunea unor fete de a face acest sport, în ciuda tuturor lipsurilor materiale. Fetele plecau de la serviciu să facă antrenamente pe un maidan de la marginea Bucureştiului, povesteau cum, în deplasare, se schimbau de echipament prin gări şi, cu toate acestea, vorbeau despre ce mult înseamnă pentru ele să joace fotbal. Circulă cu tramvaiul, o duc de azi pe mîine, iar pentru a-şi cumpăra o pereche de încălţări cu crampoane fac sacrificii. Nu apar la ştiri, deşi dăruirea lor pentru fotbal, tocmai pentru că e total dezinteresată, este cu mult mai mare decît a nu ştiu cărui răsfăţat al gazonului. Văzînd acest reportaj, am realizat că într-adevăr fotbalul poate avea în el un sîmbure de nobleţe. Din păcate, publicul şi televiziunea nu asta caută.
