Etica pe Internet sau libertatea ca povară

În ultima vreme, spaţiul virtual românesc este invadat de filmuleţe care prezintă persoane cunoscute sau anonimi în ipostaze pornografice. Mai mult, se răspîndesc zvonuri sau ameninţări despre alte "producţii" de acest gen care au drept protagoniste (pentru că, de obicei, sînt vizate femeile) cîntăreţe, miss-uri, politiciene. Se fac concursuri în care cititorii/ascultătorii sînt invitaţi să-şi dea cu părerea cine ar putea fi personajul principal al următoarei pelicule hard porn filmate de amatori. Nimeni nu ştie ce se urmăreşte de fapt, ce reglări de conturi se ascund în spatele faptelor nude, cum ajung ele la presă. De curînd, am văzut pe site-urile cîtorva ziare postat (e adevărat că - se preciza - cu acordul victimei şi cu faţa acesteia blurată, ceea ce le făcea legal acceptabile) un filmuleţ care conţinea înregistrarea unui posibil viol. Povestea din spatele lui: trei angajaţi ai Poliţiei de Frontieră Giurgiu, aşadar, oameni ai legii, ar fi violat ore în şir, în apartamentul unuia dintre ei, o tînără de 22 de ani, şi au filmat scenele respective cu telefonul mobil. Tînăra a reuşit să trimită un SMS, despre ce se întîmpla, fratelui ei, şi astfel a fost salvată. Printre bloguri de staruri porno şi fete de la pagina 5, site-ul ziarului Libertatea titra, pe 25 septembrie 2008: "Ei sînt poliţiştii violatori din Giurgiu!", cu fotografiile celor acuzaţi de agresiune şi fragmente din înregistrarea lor, iar cititorii erau invitaţi să comenteze ştirea. Opiniile asupra acestui subiect, altminteri grav, şi a înregistrării adiacente se împărţeau, în mare, în două tipuri de "logică": prima se referea la poliţişti care "merită chinuiţi, legaţi, crăpată pielea cu lama şi după aceea pusă sare", iar cealaltă tîra în mocirlă femeia, în bună tradiţie neaoşă, în stilul "sigur, totul a fost pus la cale de artistă, se vede de la o poştă şi ceva că e artistă, iar cei 3 au căzut exact cum a vrut ea în plasă". Nu că astfel de reacţii n-ar fi fost de aşteptat. Cu o zi mai devreme, Gardianul, la rîndul său, titra în ediţia online "Violată şi filmată de trei poliţişti" şi ademenea vizitatorii: "VEZI FILM". Tot acolo era dezvăluită identitatea victimei - nume întreg, loc de muncă, facultate - şi era publicat un interviu cu ea, cu precizarea că fusese de acord ca datele personale să fie făcute publice. Reacţia mea, emoţional vorbind, a fost puternică: de ce e nevoie ca relatarea unui posibil viol să fie însoţită de circul exhibării unei înregistrări? Ce aduceau în plus scenele înregistrate? Cu ce limpezea acest fapt datele problemei, fie şi dacă exista acordul posibilei victime? De ce era necesar ca indivizii cu pricina, chiar dacă oameni ai legii, ale căror abuzuri constituie un fapt de interes public, să fie numiţi "violatori" înainte ca instanţa să se pronunţe asupra acestui caz? Mai mult: cum e posibil să se scurgă spre presă înregistrarea unui potenţial abuz sexual? Unde ne vom opri, dacă ilustrăm informaţia cu înregistrări de acest tip? Nu este un precedent periculos, care va duce la postarea în virtual a oricărei orori (de fapt, mi-e teamă că acest lucru se întîmplă deja, sub ochii noştri)? A existat şi o încercare de a posta înregistrarea pe YouTube. Dar acolo există, pesemne, nişte reguli de bun-simţ, pentru că imaginile au fost înlăturate, cu precizarea "This video has been removed due to terms violations". Cînd cititorul e tratat ca un retardat Liana Ganea, coordonatoare a programului FreeEx, Agenţia de Monitorizare a Presei, este de părere că articolele cu pricina încalcă normele etice, sub două aspecte: "În primul rînd, încalcă prezumţia de nevinovăţie. Vezi, de exemplu, ŤCei trei violatori (...)» în Gardianul şi titlul ŤEi sînt poliţiştii violatori de la Giurgiu» din Libertatea. Asta îmi aminteşte de cazul Mailat, în care presa italiană s-a isterizat pe marginea faptului că acesta îşi violase victima, acuzaţie care s-a dovedit ulterior falsă. Nu înseamnă că ne aflăm neapărat în aceeaşi situaţie, dar mă întreb de ce este atît de greu pentru jurnalişti să lase faptele să vorbească şi actorii implicaţi să povestească. Uneori am senzaţia că jurnaliştii îşi tratează cititorii ca pe nişte retardaţi incapabili să tragă singuri concluzii după ce citesc înşiruirea unor declaraţii şi fapte. Dacă titlul din Libertatea era ŤEi sînt cei trei poliţişti acuzaţi de viol», oare nu ar mai fi fost citit? Şi oare publicul nu ar fi putut trage singur concluziile necesare văzînd filmul şi citind declaraţiile fetei? În al doilea rînd, încalcă principiul protejării victimelor infracţiunilor, mai cu seamă atunci cînd acestea sînt victime ale unei infracţiuni de natură sexuală. Dacă Libertatea face ceea ce trebuie, adică ascunde indentitatea victimei (ŤMaria - căci aşa o vom numi pe victima oamenilor legii...»), Gardianul are grijă să ne dea absolut toate detaliile legate de identitatea victimei - nume complet, cu cele două prenume, oraşul în care locuieşte, facultatea la care învaţă, locul ei de muncă. Opinia mea este că indiferent dacă fata le-a dat acordul să îi publice numele şi restul de date de identificare, ei tot ar fi trebuit să ia decizia (etică) de a-i proteja identitatea. În ce priveşte difuzarea filmului, nu văd nici o problemă, dacă într-adevăr fata a acceptat să fie difuzat. Mai ales că filmul este blurat şi mai ales că subiectul este unul de interes public - posibile abuzuri grave ale unor oameni ai legii. Nu văd, de asemenea, nici o problemă legală. Te poţi întreba însă: cum au ajuns jurnaliştii la filme (nu le puteau primi decît de la poliţie, nu?)? Dar măcar a existat acceptul fetei (sper! mă bazez pe ce declară cele două ziare). Faptul că sînt probe în instanţă nu mi se pare în acest context o problemă din punct de vedere jurnalistic.". Interes public sau curiozitate publică? Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent, comentează în întregime fenomenul "filmuleţe pe Internet": "Vara aceasta a cunoscut un soi de avalanşă de Ťfilmuleţe porno personale» - o expresie care reduce, aparent, din grozăvia, din murdăria unei practici tot mai frecvente în presa românească: invadarea intimităţii (aşa-numita Ťprivacy»). Ca şi cum presa românească s-ar fi luat la întrecere în a găsi noi şi noi Ťoportunităţi» de a scoate în ochii publicului acte ce ţin de intimitatea persoanei, pentru satisfacerea unei curiozităţi pe care trebuie s-o recunoaştem ca nefiind nici nouă, nici specifică românilor. Peste tot în lume, presa tabloidă trăieşte din astfel de lucruri. Ceea ce nedumereşte, la noi, este încadrarea în această tendinţă şi a unor canale mediatice care se vor Ťde calitate», ba chiar strict Ťde ştiri». De cele mai multe ori însă, mă tem că avem de-a face doar cu exploatarea sexului ca element care Ťvinde». Mai mult, vehiculul principal de propagare al multora dintre aceste Ťfilmuleţe» este Internetul. Şi cred că aici se află punctul nodal al discuţiilor pe care breasla ar trebui să le poarte. Cum funcţionează protecţia intimităţii pe Internet? Care sînt drepturile de proprietate asupra materialelor postate pe Internet? La ce ne expunem noi, ca Ťpersoane civile», cînd ne postăm fotografiile şi înregistrările personale pe net? Cine ne învaţă ce e bine şi ce nu e bine? Este legislaţia existentă suficientă pentru a ne proteja? Evident, există şi alte întrebări: cum ajung astfel de înregistrări, care ar trebui să fie probe la un eventual dosar, în posesia presei? Faptul că astfel de fişiere sînt relativ uşor de trimis de pe o platformă pe alta (mobil, calculator etc.) le face extrem de Ťvolatile» şi de mobile, ceea ce ar trebui să schimbe şi procedurile în ceea ce priveşte asigurarea unor procese echitabile celor anchetaţi. Ca de obicei, jurnalistul se află în poziţia de a cîntări lucrurile şi a decide ce primează: interesul public sau drepturile individului (la intimitate, la un proces echitabil etc.). De prea multe ori, interesul public este însă subsumat interesului (a se citi curiozităţii) publicului". De cîte ori aud sintagma "libertate de exprimare", primul lucru la care mă gîndesc sînt imaginile pe care le-am văzut după Revoluţia din 1989, cu oamenii care stăteau la cozi imense, la chioşcurile de ziare, să cumpere primele publicaţii apărute în România postcomunistă. După 20 de ani, discutăm, din păcate, despre cum poate fi controlat un fenomen ca acela menţionat mai sus. Se apropie o nouă campanie electorală, care se anunţă deja murdară. Pentru ca libertatea noastră să aibă un sens, ar trebui să stabilim, prin autoreglementare în interiorul breslei jurnalistice, unde putem să ne oprim, pe Internet şi în afara lui. Altminteri, putem eşua pentru multă vreme, fără speranţă, din libertate, în abjecţie.